O dogmă șubredă – Infailibilitatea papală (I)

Timp de 55 ani a fost episcop romano-catolic de Bosnia , Diakovo și Strensky. Papa Pius al IX-lea l-a socotit “apostolul slavilor”. A fost unul dintre cei mai înverșunați opozanți ai proclamării infailibilității papale, însă după ce a fost amenințat cu excomunicarea s-a supus hotărârilor Conciliului Vatican I.

Cum ai reacționa, cititorule creștin, și nu numai, dacă ai afla că mântuirea ta depinde, printre altele, de poziția adoptată față de una din cele mai dezbătute probleme în istoria creștinismului – primatul papal și infailibilitatea suveranului pontif? În esență, aceste dogme susțin autoritatea absolută a Papei în Biserică și faptul că liderul Vaticanului nu poate greși niciodată în materie de credință și morală. Proclamarea acestor dogme s-a izbit de o puternică rezistență în chiar sânul Bisericii Catolice, având drept rezultat o schismă în interiorul ei. Vom prezenta, de-a lungul mai multor numere, un document catolic inedit din perioada Conciliului Vatican I din 1870, care-și propune să demonstreze netemeinicia celor două dogme.

“Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, când se părea că Biserica era pe punctul să fie dizolvată în necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele și primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu forța, din exterior, pe când acum ortodocșii au fost pregătiți vreme îndelungată pentru apropiata contopire “ecumenică” a tuturor bisericilor si religiilor, după decenii de relaxare, indiferență, duh lumesc și îngăduință în minciuna pierzătoare cum că “nimic nu ne desparte cu adevărat” de toți ceilalți care își spun creștini.”(Seraphim Rose)

Aceste cuvinte, rostite de Părintele Seraphim Rose la sfârșitul anilor ’70, dobândesc astăzi valoare profetică. Într-adevăr, evenimentele care se derulează sub ochii noștri ne îndeamnă să credem că o mare schimbare se pregătește pe plan spiritual. Catalizatorul acestei evoluții este moartea Papei Ioan Paul al II-lea, promotor energic al ecumenismului. Sub impactul emoțional al dispariției dramatice a liderului Vaticanului, nu puțini ortodocși par tot mai dispuși să accepte ceea ce până acum a fost inacceptabil: apostazia unirii cu Biserica Catolică și, implicit, recunoașterea principiul primatului papal și a infailibilității papale.

Aceste dogme, care au reprezentat, alături de Filioque, cele mai mari piedici doctrinare în calea reunificării Bisericilor Catolică și Ortodoxă, susțin că Papa este reprezentantul și trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, că nu poate greși în materie de credință și morală, iar în această “calitate” autoritatea șefului Bisericii Catolice ar fi superioară celorlalte Biserici creștine.

Întrebări pentru conștiință

Pe cei care, în numele iubirii de aproape, susțin că aceste dogme n-ar trebui să fie un obstacol în calea realizării Unirii, îi invităm să mediteze asupra următoarelor întrebări: Poate exista plinătatea harului acolo unde nu există plinătatea Adevărului? Îl putem separa pe Hristos de Adevărul Său din Taine și din succesiunea apostolică? Poate exista comuniune cu Hristos, în Adevăr, acolo unde acesta este ciuntit? Filioque, primatul papal sau infailibilitatea aparțin mărturisirii de credință a apostolilor și sinoadelor ecumenice? Dacă o infimă eroare în calcularea traiectoriei unei rachete este echivalentă cu ratarea țintei, care pot fi oare consecințele când vine vorba de aflarea și urmarea adevărurilor mântuitoare?

Opoziția Episcopului Strossmayer

Paradoxal, un răspuns la aceste întrebări a fost oferit chiar în cadrul Conciliului I Vatican, din 1870, în care s-a stabilit dogma infailibilității pontificale. Enciclopediile catolice menționează faptul că impunerea dogmei infailibilității papale s-a izbit de opoziția majorității episcopilor germani și austro-ungari, a aproape jumătate dintre episcopii americani și a unei treimi dintre prelații francezi. Potrivit Enciclopediei Catolice din 1913, Vol. XIV, p.316, Josip Strossmayer, episcopul romano-catolic de Bosnia, Diakovo si Strensky, “a fost unul dintre cei mai marcanți oponenți ai infailibilității papale, remarcându-se ca orator.” În numele a 21 de arhi-episcopi și a 64 de episcopi, Strossmayer a rostit în latină un discurs de trei ore, în care a denunțat dogma infailibilității papale. Aceasta nu a fost singura intervenție similară.

Patriarhul greco-catolic al Antiohiei, Grigore al II-lea Youssef, a afirmat că “Biserica nu este o monarhie absolută”, spunându-i personal Papei Pius al IX-lea că definițiile pregătite nu sunt în conformitate cu Tradiția.

Un document senzațional

Publicăm în continuare fragmente ample din textul unui document de origine catolică care a circulat în timpul și după lucrările Conciliului Vatican I, și care denunță netemeinicia tezelor ce susțin primatul papal și inabilibilitatea suveranului pontif. De-a lungul timpului, paternitatea documentului a fost atribuită fie episcopului Strossmayer, fie unui preot augustinian mexican, doctorul Jose Agustin de Escudero. Lăsăm concluziile în seama fiecărui cititor în parte.

“Venerabili părinți și frați,nu fără cutremurare, dar totodată cu o conștiință liberă și liniștită în fața lui Dumnezeu care e viu și mă vede, îmi deschid buzele în mijlocul vostru, în această preaslăvită adunare! De la începutul acestui conciliu, am urmărit cu atenție toate discursurile pronunțate, în speranța ca o rază cerească să-mi ilumineze ochii înțelegerii și să-mi permită să votez canoanele acestui Sfânt Conciliu Ecumenic în deplină cunoștință de cauză.

Pătruns de sentimentul responsabilității mele, pentru care Dumnezeu îmi va cere socoteală într-o zi, m-am apucat să studiez cu cea mai mare atenție scrierile Vechiului și Noul Testament. Am cerut acestor venerabile mărturii ale Adevărului să-mi facă cunoscut dacă Sfântul Pontif, președintele acestei adunări, este într-adevăr succesorul Sfântului Petru și vicarul lui Christos, Doctorul infailibil al Bisericii.

Nici un indiciu despre Papă

Pentru a rezolva această gravă problemă, a trebuit să ignor starea prezentă a lucrurilor și să mă transpun în spirit, cu făclia evanghelică în mână, în zilele în care nu exista nici ultramontanism (mișcare care susținea centralizarea puterii spirituale și temporale în mâinile Papei. Acest curent a triumfat la Conciliul Vatican I din 1870 – n.n.), nici galicanism (curent ce susținea că puterea temporală este independentă de jurisdicția papei n.n.), și în care Biserica avea patru doctori: Sfântul Pavel, Sfântul Petru, Sfântul Ioan și Sfântul Iacob, cărora nimeni nu le-ar putea contesta autoritatea divină fără să pună sub semnul îndoielii ceea ce Sfânta Scriptură, care e înaintea mea, ne învață, și ceea ce conciliul de la Trent a proclamat ca regulă de credință. Am deschis aceste pagini sfinte și ce-am găsit? Să îndrăznesc să spun? Nu am putut descoperi nici un indiciu, nici o aluzie care să confirme opinia ultramontaniștilor. Și, mai mult, spre marea mea surpriză, am aflat că în perioada apostolilor, nici nu se punea problema unui papă care să fie succesorul Sfântului Petru și locțiitorul lui Christos. Dumneavoastră, Monsenior Manning, spuneți că blasfemiez? Dumneavoastră, Monsenior Pie, că sunt nebun? Nu, nu hulesc și nici nu sunt nebun. Spun doar că, citind Noul Testament în întregime, declar în fața lui Dumnezeu, cu mâna înălțată spre acest crucifix, că n-am găsit nici o urmă a papalității în forma în care există acum. Nu-mi refuzați atenția, venerabilii mei frați, și nu dați apă la moară, prin murmurul și întreruperile voastre, celor care zic, precum Părintele Hyacinthe, că voturile noastre au fost de la început dictate de conducători! Dacă așa ar fi stat lucrurile, aceasta onorată adunare, spre care sunt ațintiți ochii întregii lumi, s-ar fi prăbușit în cea mai rușinoasă dizgrație. Dacă dorim să fie măreață, trebuie să fim liberi. ÎI mulțumesc Excelenței Sale Dupanloupl pentru semnul său de aprobare; acest lucru îmi dă curaj pentru a continua…

Tăcerea lui Christos

Citind cărțile sfinte, cu toată atenția cu care m-a înzestrat Dumnezeu, n-am găsit nici un capitol, nici un verset în care Iisus Christos să-i fi dat Sfântului Petru autoritate asupra apostolilor, tovarășii săi de propovăduire. Dacă Simon, fiul lui Iona, ar fi fost ceea ce credem astăzi că reprezintă Sanctitatea Sa, Pius al IX-lea, e uimitor că Hristos nu le-a spus apostolilor:” Cînd Mă voi înălța la Tatăl Meu, să ascultați toți de Sfântul Petru, așa cum mă ascultați pe Mine. Îl numesc locțiitorul Meu pe pământ!”.

Nu numai că Domnul a tăcut asupra acestui lucru, dar el s-a gândit atât de puțin la nevoia de a numi un conducător al Bisericii, încât a promis tuturor apostolilor că vor judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel (Matei 19:28). A făcut această promisiune tuturor, câte unul pentru fiecare seminție, fără să le spună: printre toate tronurile, unul va fi mai înalt decât celelalte: cel care aparține Sfântului Petru! Cu siguranță, dacă El ar fi dorit să fie așa, ar fi spus-o. Ce putem concluziona din această declarație? Logica ne spune: Christos nu a dorit să facă din Sfântul Petru conducătorul Colegiului Apostolilor. Când Christos și-a trimis Apostolii să biruiască lumea, el le-a dăruit tuturor făgăduința Spiritului Sfânt.

Permiteți-mi să repet: “Dacă El ar fi dorit să-l facă pe Petru locțiitorul Său, i-ar fi dat cea mai înaltă autoritate asupra oștirii sale duhovnicești. Christos, ne zice Scriptura, le-a interzis lui Petru și tovarășilor săi să domnească sau să exercite vreo suveranitate, să aibă stăpânire asupra credincioșilor în felul regilor păgâni (Luca 22:25).

Dacă Sfântul Petru ar fi fost ales Papă, Iisus n-ar fi vorbit așa; dar, conform tradiției noastre, papalitatea ține în mâinile sale două spade, simboluri ale puterii temporale și spirituale.

Conciliul egalilor

Un lucru m-a surprins în mod deosebit; chibzuind asupra lui, mi-am spus în sinea mea: dacă Sfântul Petru ar fi fost ales papă, tovarășii săi ar fi îndrăznit să-l trimită în Samaria cu Sfântul Ioan să propovăduiască Evanghelia Fiului lui Dumnezeu? Ce ați gândi, venerabilii mei frați, dacă ne-am permite, în acest moment, să-l trimitem pe Sanctitatea Sa, Pius al IX-lea și pe Excelența Sa, Monseniorul Plantier, la Patriarhul din Constantinopol, pentru a-l convinge să pună capăt schismei răsăritene?

Dar există un fapt încă și mai important: un conciliu ecumenic s-a reunit la Ierusalim pentru a decide asupra problemelor care îi separau pe credincioși. Cine ar fi convocat acest Conciliu, dacă Sfântul Petru ar fi fost papă? Sfântul Petru. Cine l-ar fi prezidat? Sfântul Petru sau reprezentanții lui. Cine ar fi formulat sau promulgat canoanele? Sfântul Petru. Ei bine, nimic de felul acesta nu a avut loc. Apostolul a participat la Sinod la fel ca toți celilalți și nu el a fost cel care a făcut rezumatul, ci Sfântul Iacob. Iar când hotărările au fost promulgate, a fost în numele apostolilor, bătrânilor și fraților (Faptele Apostolilor 15:28). Așa procedăm în Biserica noastră? Cu cât studiez mai mult toate aceste lucruri, o, venerabili frați, cu atât mă conving mai mult că fiul lui Iona nu apare niciodată ca întâiul între apostoli.

Ioan BUTIURCÃ

Intertitlurile aparțin redactorului