O dogmă șubredă – Infailibilitatea papală (III)

Problema infailibilității papale și, implicit, a primatului Papei, este de o importanță capitală pentru mântuire. Fiecare om este chemat să dea un răspuns limpede acestui subiect, care nu reprezintă, așa cum cred cei mai mulți, o chestiune scolastică stearpă. Consecințele cruciale ale dogmelor respective au fost sesizate chiar în cadrul Conciliului Vatican I, unde o parte dintre episcopii prezenți la lucrări s-au pronunțat împotriva adoptării lor. Argumentele opozanților catolici au rămas imortalizate într-un document din epocă, puțin cunoscut marelui public.

“În prezent, sub masca unei false iubiri creștine și în baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic creștin, se cam trece peste dogme și mai ales peste formularea concretă și strictă a lor. Se încearcă, printr-un înalt spirit speculativ, de a se da așa-numitele «declarații comune» privind anumite învățături de credință creștină, fără a se accentua prea mult deosebirile atât de mari dintre aceste confesiuni creștine. Totul se bazează pe o formulare cît mai scolastică a învățăturii, încât să poată împăca toate taberele. Până la sfârșit nu se rezolvă nimic, căci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii creștine bazată pe relativism și interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florența (1438-1439). Căci și atunci, ca și acum, se uită de faptul că «Adevărul nu este conciliabil!» (Dumitru Staniloae)

La o privire mai atentă, se poate constata că efectele dogmelor primatului papal și a infailibilității suveranului pontif asupra calității relației dintre Dumnezeu și om sunt devastatoare. Prin proclamarea unui om ca fiind singura cale de acces către Hristos, prin autodeclararea Papei drept Biserică, legătura harică cu a doua Persoană a Treimii se pierde. Comunicarea între Dumnezeu și om este scurtcircuitată, raportul viu cu Hristos, cu Biserica în calitate de trup divino-uman al Lui este înlocuit prin dependența juridică, pământească de o persoană omenească. Nemaiputându-se hrăni cu seva Duhului Sfânt care circulă prin trupul Bisericii, cler și credincioși, deopotrivă, ies din comuniunea în adevăr și duh cu Dumnezeu. Pe plan teologic, fructele acestei erori sunt Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, purgatoriul, învățătura mecanicistă despre mântuire, scolastica, cazuistica, umanismul social, etc. Pe plan soteriologic, omul este privat de accesul la energiile necreate care îi permit o transformare radicală a vieții, putința de a se sfinți și de a se îndumnezei întru Hristos. Practic, omul este scos din părtășia cu Dumnezeu.

De asemenea, prin dogmele primatului și infailibilității papale, Biserica Catolică îl pune pe credincios într-o falsă dilemă: sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibilă. Cu alte cuvinte, credinciosul catolic nu poate nega infailibilitatea suveranului pontif fără ca prin aceasta să nu nege veridicitatea bisericii și, implicit, justețea apartenenței la ea.

Revolta episcopilor

Fără îndoială că o parte din aceste consecințe au reprezentat motivele pentru care aproape o sută de episcopi și arhiepiscopi catolici s-au opus la Conciliul Vatican I pretențiilor formulate de papa Pius al IX-lea. Prezentăm în continuare un nou fragment din textul unui document catolic care a circulat în perioada lucrărilor Conciliului și în care sunt combătute dogmele primatului papal și infabilibilității suveranului pontif. Paternitatea documentului a fost atribuită fie episcopului croat Strossmayer, fie unui preot augustinian mexican, doctorul Jose Agustin de Escudero. Lăsăm concluziile în seama fiecărui cititor în parte.

III

“Al șaselea Conciliu de la Cartagina a interzis tuturor episcopilor să-și asume titlul de “Episcop universal”, sau de “Prinț al episcopilor”, sau “Prinț suveran”.

Cât despre titlul de episcop universal pe care papii și l-au atribuit ulterior, sfântul Papă Grigore I, în speranța că succesorii săi nu vor îndrăzni niciodată să se împodobească cu el, a scris aceste cuvinte remarcabile: “Nici unul dintre predecesorii mei n-a consimțit să-și ia acest nume profanator, căci dacă un patriarh își dă acest nume universal, titlul de patriarh este discreditat. Departe de creștini să fie dorința de a-și atribui un titlu care aduce dezonoare asupra fraților lor”. Cuvintele Sfântului Grigore erau destinate colegilor săi de la Constantinopol, care pretindeau ca sunt capii Bisericii. Papa Pelagius II l-a numit pe Ioan, episcopul Constantinopolului, “hulitor și profanator”. “Nu vă îngrijorați, spunea el, de titlul “universal” pe care Ioan l-a uzurpat în mod ilegal. Fie ca nici unul dintre patriarhi să nu adopte acest nume blasfemiator: oare la ce nenorociri ne-am putea aștepta dacă astfel de sentimente s-ar ivi printre preoți? Ar obține ceea ce le-a fost prezis – El este regele fiilor mândriei (Pelagius II, Scrisori 13).

Aceste mărturii (și aș putea adăuga alte o sută de aceași valoare), nu dovedesc cu o claritate orbitoare că primii episcopi ai Romei n-au fost recunoscuți decât mult mai târziu ca fiind episcopi universali și șefi ai Bisericii? Pe de altă parte, cine nu știe că printre cei 1109 episcopi care au participat la primele șase sinoade ecumenice, nu putem număra decât 19 episcopi occidentali? Cine nu știe că sinoadele erau convocate de către împărați, fără să-l informeze pe episcopul Romei și adesea contra voinței lui? Că Hosius, episcop de Cordoba, a prezidat Conciliul de la Sardica (Sofia n.n.), excluzându-l pe delegatul lui Iuliu I, episcopul Romei.

Piata credinței

Nu mai insist asupra acestei teme, venerabilii mei frați. Ajung acum la argumentul major folosit pentru a stabili primatul episcopului Romei. Afirmați că Sfânta Biserică a fost fondată pe piatră și că această piatră a fost Petru. Dacă acesta ar fi adevărul, disputa ar înceta. Însă Părinții Bisericii, – și cu siguranță ei știau câte ceva – gândeau altfel decât noi. Sfântul Chiril (în a patra sa carte despre Trinitate) scria: “Cred că prin cuvîntul piatră trebuie să înțelegem credința de neclintit a apostolilor”.

Sfântul Ilarie, episcop de Poitiers, în a doua sa carte despre Trinitate, spune:”Piatra (Petra) este numai piatra binecuvântată a credinței mărturisite prin gura Sfântului Petru. Iar în a șasea carte despre Trinitate, spune: “Pe această piatră a mărturisirii credinței e zidită Biserica”.

“Dumnezeu, spune Sfântul Ieronim în a șasea carte despre Evanghelia după Sfântul Matei, a întemeiat Biserica Sa pe această piatră, și de atunci Simon a primit numele de Petru”. Sfântul Ioan Gură de Aur explică în a cincizeci și patra omilie la Evanghelia după Matei: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, adică pe mărturisirea credinței!”. Care era mărturisirea apostolului? Iat-o: “Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” Sfântul Ambrozie, arhiepiscopul Milanului, Sfântul Vasile al Seleuciei și Părinții celui de-al doilea conciliu de la Calcedon învață exact același lucru.

Mărturia Fericitului Augustin

Printre Părinții Bisericii din antichitatea creștină, Sfântul Augustin ocupă un rol de frunte, prin sfințenia și erudiția sa. Ascultați ce scrie în al doilea său tratat despre prima epistolă a Sfântului Ioan: “Ce înseamnă cuvintele: «Voi zidi Biserica Mea pe această piatră»? Ele înseamnă: pe această piatră a mărturisirii, care spune «Tu ești Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu», În tratatul său despre Sfântul Ioan găsim cea mai semnificativă propoziție:” Pe acestă piatră a mărturisirii tale de credință voi zidi Biserica Mea, pentru că Christos era stânca”. Marele episcop credea atât de puțin că biserica a fost întemeiată pe Sfântul Petru încât, într-o predică ținută enoriașilor săi, a spus:”Tu ești Petru, și pe această piatră (petra) – a mărturisirii tale, pe această piatră pe care ai recunoscut-o spunând: Tu ești Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, voi zidi Biserica Mea, O voi întemeia pe Mine, nu pe tine”.

Ceea ce gândea Sfântul Augustin despre acest pasaj celebru era opinia creștinătății din timpul său.

Argumente inatacabile

Prin urmare, afirm următoarele concluzii:

1 ) Iisus Christos a dat tuturor apostolilor aceași putere ca lui Petru;

2) Apostolii nu 1-au considerat niciodată pe Petru vicar al lui Christos, nici învățător infailibil al Bisericii;

3) Sfântul Petru n-a avut niciodată convingerea că este papă și niciodată n-a acționat ca atare;

4) Conciliile primelor patru secole, cu toate că au recunoscut poziția înaltă în Biserică a episcopului Romei, nu i-au atribuit decît întîietatea de onoare, însă niciodată aceea de putere și de jurisdicție;

5) Sfinții Părinți ai Bisericii n-au interpretat niciodată faimosul pasaj, “Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”, în sensul că Biserica a fost zidită pe Petru (super Petrum), ci pe stâncă (super petram), adică pe mărturisirea credinței apostolilor;

Bazându-mă pe toate datele istoriei, logicii, rațiunii, bunului simț și conștiinței creștine, declar că Iisus Christos nu i-a acordat vreodată lui Petru nici o supremație peste apostoli, și dacă episcopii romani au devenit Capi ai Bisericii, este pentru că au confiscat treptat toate drepturile episcopatului”. (Voci – Tăcere, protestant nerușinat! Tăcere!)

Nu, nu sunt un protestant obraznic. Istoria nu este nici catolică, nici anglicană, nici calvinistă, nici luterană, nici schismatică greacă, nici ultramontanistă. Ea este ceea ce este, ceva mult mai puternic decât toate confesiunile de credință, decât toate canoanele Conciliilor Ecumenice. Puteți să scrieți împotriva ei, dar nu o veți putea distruge, așa cum nu puteți face să se prăbușească Colosseumul extrăgând o cărămidă dintre zidurile lui. Dacă spun vreun lucru care să fie împotriva istoriei, dovediți-o prin istorie, și nu voi ezita nici o secundă să fac mea culpa; dar aveți răbdare, și veți vedea că nu am spus încă tot ce aș fi vrut sau aș fi putut să spun; chiar de m-ar aștepta un rug funerar în piața Sfântului Petru, nu voi rămâne tăcut și voi continua.”

Ioan BUTIURCÄ‚

intertitlurile aparțin

redactorului