O dogmă șubredă – Infailibilitatea papală (VI)

Problema infailibilității papale și, implicit, a primatului Papei, este de o importanță capitală pentru mântuire. Fiecare om este chemat să dea un răspuns limpede acestui subiect, care nu reprezintă, așa cum cred cei mai mulți, o chestiune scolastică stearpă. Consecințele cruciale ale dogmelor respective au fost sesizate chiar în cadrul Conciliului Vatican I (1870), unde o parte dintre episcopii prezenți la lucrări s-au pronunțat împotriva adoptării lor. Argumentele opozanților catolici au rămas imortalizate într-un document din epocă, puțin cunoscut marelui public.

Dogma infailibilității Papei contravine punctului de vedere al Ortodoxiei, care susține că doar Biserica este în totalitatea ei de corp al lui Hristos infailibilă, pentru că infailibil este Hristos. Prin urmare, în Ortodoxie nici Sinoadele ecumenice, nici episcopatul în genere, nu dețin puterea infailibilității. Calitatea episcopatului de organ calificat al infailibilității Bisericii devine operantă numai prin asistența Sfântului Duh care sălăsluiește în Biserică, și asistă și episcopatul când acesta exprimă învățătura de credință a cărei păstrătoare infailibilă este numai Biserica în întregimea ei. Acest lucru ni-l spune și enciclica Patriarhilor orientali din 1848, prin cuvintele: „La noi nici patriarhii, nici sinoadele nu au putut niciodată să introducă învățături noi, pentru că apărătorul dreptei credințe este însuși corpul Bisericii”.

Aceași enciclică mai afirmă că “în dogmele dumnezeiești nu are loc nicidecum o iconomie sau un pogorământ. Căci acestea sunt neclintite și se păzesc de toți ortodocșii cu toată evlavia, ca unele ce nu pot fi nesocotite”. Din același motiv, în Ortodoxie nu se face deosebirea între dogme principale și secundare, așa cum nu se poate scoate dintr-o clădire materialele de mici proporții fără să se surpe toată clădirea.

Toți cei care cred că unitatea Bisericii poate fi realizată prin compromisuri dogmatice, merită să reflecteze la cuvintele acelorași Patriarhi Orientali, în frunte cu Tarasie, patriarhul Constantinopolelui : “Cel ce calcă ceva cât de mic din dogme se osândește ca eretic și se anatemizează și se consideră de toți ca schismatic și eretic și e scos din comuniune. A păcătui în dogme, fie mari, fie mici, e același lucru, căci prin amândouă se desființează legea lui Dumnezeu”.

“Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică și el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Totuși, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-om Hristos există în lumea noastră pământească ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical și atât de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos și a Bisericii Lui, așa cum a făcut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-om Hristos.” (Părintele Iustin Popovici)Un recent sondaj de opinie arată că ideea unificării Bisericilor Catolică și Ortodoxă câștigă tot mai mult teren. Conform sondajului, aproximativ 60 la sută dintre români consideră ideea unificării drept “bună” sau “foarte bună”, 20 la sută “nu știu” sau “nu doresc” să își exprime opinia, în timp ce alți 20 la sută se declară net împotriva ideii de unificare a celor două Biserici. Chestionarul nu specifică modul în care ar trebui să arate Biserica unificată, fapt de natură să dea naștere la destule ambiguități, cu consecințe potențial explozive, mai ales că nu puțini sunt cei dispuși să creadă că doar orgolii omenești și deosebiri doctrinare nesemnificative mai stau în calea unificării. Astfel de opinii nu reușesc să sesizeze faptul că unitatea Bisericii nu poate fi în nici un fel separată de Adevăr, inclusiv de aspectul dogmatic al acestuia, formulele dogmatice nefiind altceva decât expresia concisă a credinței practicate sau trăite în Biserică.

Calea dreptei socotințe

Istoria Bisericii Ortodoxe dovedește că practica sinodalității a ferit-o atât de orice schimbări în materie de credință, pe care deciziile de unul singur le-au adus în catolicism, cât și de haosul opiniilor individualiste din protestantism. Nici în catolicism, nici în protestantism nu a fost normativă tradiția vie a Bisericii, practica ei de viață sacramentală și spirituală, ci, în amândouă formațiile creștine din Occident, dătătoare de ton a fost o speculație rațională individuală ruptă de viață Bisericii. Un rezultat al acestei abordări raționaliste a dat naștere în catolicism la proclamarea infailibilității Papei, prin care se statuează că suveranul pontif dispune de puterea spirituală supremă de a proclama fără putința de a greși adevărul în materie de credință și morală.

Pentru a dovedi lipsa de temei a acestei “dogme”, este suficient să cercetăm istoria Bisericii Catolice. Vom putea observa, astfel, că de-a lungul secolelor numeroși papi s-au contrazis, uneori flagrant, în privința chestiunilor legate de credință și morală. În numerele anterioare am prezentat un document catolic excepțional din secolul al XIX-lea, care enumeră inconsecvențele doctrinare ale papilor de până la perioada Conciliului Vatican I, din 1870. Încheiem analiza acestui subiect cu o prezentare a pozițiilor opuse în materie de credință și morală existente între papii din ultima jumătate de secol și predecesorii lor.

Inovațiile Conciliului Vatican II

Fără îndoială, cel mai important eveniment din viața Bisericii Catolice în secolul XX a fost Conciliul Vatican II, (1962-1965), care a elaborat o serie de documente doctrinare al căror conținut se situează pe poziții contrare nu numai celor ale papilor anteriori, ci însăși învățăturilor de credință ale catolicismului. Câteva exemple sunt edificatoare.

Astfel, “Nostra Aetate”, declarația referitoare la relațiile Bisericii Catolice cu religiile non-creștine, afirmă că unii non-creștinii pot fi mântuiți în cadrul credinței lor, evitând astfel să fie trimiși în iad după ce mor. Această declarație, emisă sub pontificatul lui Paul al VI-lea, vine în contradicție totală cu ceea ce fusese până atunci doctrina oficială a Bisericii Catolice: “extra ecclesiam nulla salus” (“Nu există mântuire în afara Bisericii). Dogma respectivă a fost confirmată în diferite concilii sau de către papi ca Inocențiu al III-lea, Bonifaciu al VIII-lea, Pius al IX-lea sau Clement al VI-lea.

Nu mai departe decât la începutul secolului, Papa Pius al X-lea afirma că “cei care mor ca necredincioși sunt cu siguranță damnați”. În 1907, fiind întrebat dacă înțeleptul chinez Confucius a fost salvat, Pius al X-lea a dat următorul răspuns: ” Nu este permis să afirmi că Confucius a fost mântuit.” Un alt ilustru predecesor al lui Pius, Papa Grigore cel Mare (590-604) spunea:” Nu nu putem ruga pentru un necredincios mort mai mult decât pentru diavol, deoarece ei sunt condamnați la eternă și irevocabilă damnare.”, în timp ce Pius X era cât se poate de tranșant: “Nici adevărata credință, nici salvarea eternă nu pot fi găsite în afară Sfintei Biserici Catolice. Este un păcat să crezi că există mântuire în afara Bisericii Catolice”.

Schimbare de 180 de grade

O altă modificare radicală de doctrină a fost cea referitoare la evrei. Din primul secol până în veacul al XX-lea, Biserica a susținut că toți evreii sunt responsabili de moartea lui Iisus. Nostra Aetate a declarat însă că aceasta doctrină nu mai reprezintă o credință a Bisericii. Vaticanul a respins astfel propriile învățături anterioare:

1. Toți evreii din Palestina care au trăit în jurul anul 30 au fost responsabili de execuția lui Iisus;

2. Toți evreii care trăiesc în prezent sunt responsabili de moartea lui Iisus;

3. Dumnezeu i-a respins pe evrei pentru ca l-au omorât pe Iisus;

Conciliul Vatican II a schimbat poziția Bisericii până și față de musulmani. Dacă până atunci islamul era considerat o religie blasfemiatoare, dovadă fiind și binecuvântarea dată de papi cruciaților porniți la luptă împotriva Islamului, Papa Paul al VI-lea a decretat că Biserica Catolică îi stimează pe musulmani, ia act de faptul că aceștia îl adoră pe “unicul Dumnezeu” și că îi venerează pe Maria și pe Iisus, pe care îl consideră un profet, nu Dumnezeu. Aprecierile la adresa credinței evreilor și musulmanilor sunt total opuse poziției Papei Eugeniu IV, care în 1441 afirma că “Biserica Romană crede, mărturisește și proclamă că cei care nu trăiesc în Biserica Catolică, nu doar păgânii, dar și evreii, ereticii și schismaticii, nu pot deveni participanți la viața eternă, ci vor pleca “în focul veșnic care a fost pregătit diavolului și îngerilor săi”, sau opiniei Conciliului de la Toledo din 633, care a condamnat religia iudaică.

De la sfinți la criminali

Nu mai puțin relevantă pentru degringolada doctrinară a Bisericii Catolice a fost poziția Papei Ioan Paul al II-lea față de problema Inchiziției. Ioan Paul al II-lea a calificat Inchiziția drept Bisericii Catolice, cu toate că Sfântul Oficiu a fost considerat timp de mai multe secole îngerul păzitor al purității doctrinei catolice. De altfel, Biserica Romano-Catolică nu a renunțat formal la Inchiziție decât în 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea.

Se știe că Inchiziția, instanță judecătoreasca instituită prin decretul papei Gregor IX în anul 1231, a comis crime pe scară de masă împotriva umanității. Pentru a-i feri pe credincioșii catolici de erezie, Inchiziția a pedepsit nediscriminatoriu

evrei și mahomedani, eretici, blasfemiatori, țigani, vrăjitoare. etc. Numai în Spania, bilanțul Inchiziției a fost de 35 000 de oameni arși de viu, 19 000 omorâți în timpul torturilor, 29 000 de condamnați la galere sau închisoare pe viață și milioane de persoane explulzate.

Semnificativ pentru obtuzitatea diriguitorilor spirituali ai Vaticanului rămâne dosarul Galilei. Deși ar fi fost de presupus că papii au acces direct la adevăr, prin iluminarea oferită de Spiritul Sfânt, în 1633, tribunalul ecleziastic al Vaticanului l-a condamnat pe viață pe astronomul Galileo Galilei (1564-1642), pentru teoriile sale referitoare la mișcarea pământului, considerate erezii. În 1981, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut înființarea unei comisii speciale de teologi, oameni de știință și istorici, cu misiunea de a analiza posibilele erori comise de tribunalul ecleziastic, în acest caz. Pe baza concluziilor comisiei, la 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut public erorile comise de acel tribunal, reabilitându-l pe Galileo Galilei. În cele din urmă, mulțimea erorilor comise de Vatican de-a lungul istoriei l-a obligat pe Papa Ioan Paul al II-lea să proclame anul 2000 drept an al căinței pentru toate alunecările sociomorfe ale Bisericii Catolice, începând cu cruciadele și inchiziția, până la războaie religioase și antiiudaism.

Concluziile le lăsăm în seama dumneavoastră. Rămâne însă întrebarea: cum este posibil ca declarații infailibile ale papilor în materie de credință și morală să fie în contradicție totală cu alte declarații infailibile pe marginea aceluiași subiect?

Ioan BUTIURCÄ‚

/b>