O zi în cărucior

Borduri nesimțit de înalte, trotuare tixite de mașini și magazine făcute parcă înadins numai pentru “normali”. Peste toate, privirea molâie a autorităților. Așa s-ar putea sintetiza în doar câteva cuvinte drama oamenilor inva¬lizi din România.

“Ce-ai pățit, taică de ai ajuns în halul ăsta? Oi fi avut vreun accident? Păcat de tine, că ești tânăr…”

Curiozitate de bătrân. Eu mă lupt să-mi scot roata căruțului dintr-o groapă în care tocmai m-am înpotmolit și lui îi arde să mă des¬coasă. Mă salvează un bărbat între două vârste și extrem de politicos.

“Stați, că vă ajut eu!”, și în doi timpi și trei mișcări mă scoate la liman.

În mod normal, nici n-aș fi observat o astfel de gaură. Acum însă, e altceva. Acum sunt “invalid” și imobilizat într-un cărucior, asfel încât fiecare denivelare a trotuarului îmi e o provocare și fiecare bordură, un coșmar.

Ideea mi-a venit acum câteva zile, văzând o biată băbuță cum se căznea să escaladeze o treaptă de magazin. “E tare greu să fii neajutorat”, mi s-a plans ea. M-am hotărât atunci, să fiu măcar pentru o zi ca ea. Să-i trăiesc drama și să încerc să o înțeleg.

Dar pentru ca toată această corvoadă să aibă și un rost, mi-am procurat nu unul, ci două cărucioare de invalizi. Unul pentru mine și unul pentru vreun edil suficient de “nebun” ca să mă urmeze. ”Să vadă și ei ce înseamnă să stai la bunăvoința celor din jur”, mi-am zis.

Primii pași, primul obstacol

Înadins am ales buricul târgului pentru această inedită plimbare. De obicei, mai pe la periferii gropile sunt mai generoase, noroaiele mai hotărâte și trotuarele mai răruțe. Totuși, n-am vrut să împotmolesc atelajele prin cine știe ce străduță lăturalnică și pe urmă să trag concluzia că așa e în tot orașul. Așa că, iată-ne în cărucioare prin centrul orașului, eu și consilierul local UDMR Peti Andras.

Suntem în Piața Trandafirilor. Trotuarul e lat, spațiu avem berechet și parcă am avea într-adevăr poftă de o mică plimbare. Oamenii însă, ne privesc ca pe niște ciudați și asta ne cam taie cheful.

“Li s-o fi părând straniu că ne comportăm normal, că vorbim și zâmbim așa cum o fac și ei”, își dă nedumerit cu părerea Peti Andras. Ne strecurăm cu greu printre un parapet și un coș de gunoi deșălat și o pornim pe strada Bartok Bela pe un soi de trotuar îngust, atât cât putem să încăpem câte unul pe rând, ca indienii. După doar câțiva pași, avântul ne este întrerupt de două clădiri impunătoare, care-și revarsă treptele pe dinafară. Sunt sediile Serviciului locativ și ale E-on Gaz. Peste drum este exact aceeași situație.

“Pe aici nu puteți trece, că e locul strâmt”, ne informează scurt un polițist comunitar.

“Păi și dacă avem treabă chiar aici?”, întreb revoltat.

“Nu știu. Nu mă privește. Eu doar v-am spus…” Așa că o pornim îndărăt, ca racii, la trotuarul lat și la privirile mirate ale trecătorilor. Am impresia că în zadar ne străduim să ne simțim și noi un pic “normali”…

Doi milogi

Așteptăm. Probabil au trecut câteva minute bune de când tot așteptăm. Vitrinele magazinului anunță reduceri de 50% și noi chiar am dori să intrăm un pic, să ne încălzim și chiar să probăm câteva haine. Înăuntru nu e nici țipenie de client, dar pe noi ne țintuiește la ușă o ditamai treaptă de care nu reușim nicicum să trecem. Vânzătoarea ne privește de după geam și mestecă tihnită un sandvici. Ne strofocăm să o chemăm prin semne afară, dar ea se face că nu ne observă. E clar că nici nu-i trece prin cap să ne ajute cumva. Acum chiar că arătăm ca niște milogi… După alte câteva tentative pe la diferite magazine, renunțăm înciudați. E tare greu să fii neajutorat…

Încercăm o spovedanie la biserică. Catedrala mică este chiar în drumul nostru. Prin ușa întredeschisă răzbate o melodie suavă și un fel de pace ne cuprinde sufletele. Căutăm înfrigurați rampa de acces, dar nu o găsim pe nicăieri. Asta e prea de tot… O soluție ar fi să ne lăsăm cărucioarele afară și să ne târâm ca habotnicii pe burtă pe treptele de la intrare. Ä‚sta chiar că ar fi un canon de pocăință pe cins¬te. Sau… cine știe? Poate că betegii nu au dreptul nici la Dumnezeu…

Mergem să ne plătim telefonul. Un magazin Romtelecom este la doar o aruncătură de băț, chiar vizavi de Mureș Mall. Ca să traversezi într-acolo trebuie mai întâi să te împiedici de o bordură mare cât roata carului. Și suntem în centru, unde bordurile sunt alese pe sprânceană… Oricum, tot chinul e în zadar. Clădirea Romtelecomului nu are nici umbră de rampă sau lift pentru persoanele cu handicap. La fel, nici sucursala CEC Bank de lângă. Oare cum s-or descurca oamenii care sunt cu adevărat invalizi?…

La întoarcere, un ultim popas îl facem în fața Primăriei.

“Aici avem trei locuri de parcare pentru cei cu handicap, numai că din păcate, în lipsă de alte locuri, unii angajați le confundă cu parcările lor personale”, îmi mărturisește consilierul Andras.

“Și înăuntru pe unde se intră?”, întreb cu ochii la treptele abrupte din fața clădirii.

“Există o intrare specială, prin spate.”

“Aha!”, concluzionez. “Înseamnă că pentru cei mai puțin normali, fericirea supremă o reprezintă o ușă dosnică, atunci când ea exis¬tă…

Concluzie

Să ai un handicap în România, e încă un mare blestem. Autoritățile abia dacă se implică în investiții minore, cum ar fi rampele de acces pe trotuare, sau în diferite instituții publice. Încurajate de această delăsare, firmele particulare preferă mai degrabă să plătească o amendă minimă, decât să-și bată capul cu probleme pe care le consideră fără niciun sens. Culmea ci¬nismului o ating unii proprietari de magazine, care de dragul de a fi în legalitate, alcătuiesc niște rampe abrupte pe care nici un buldozer nu le-ar putea urca. Contactați ulterior, reprezentanții instituțiilor vizitate în cadrul reportajului “O zi în cărucior”, au încercat să o scalde cât mai onorabil cu putință. Directorul Serviciului Locativ, Mircea Fărcășan, susține că treptele care acum ocupă tot trotuarul, există de când e clădirea. Preotul Călin Budai ne-a asigurat că s-a pus cândva problema amenajării unei căi de acces în biserică pentru credincioșii cu handicap, dar că din varii motive s-a renunțat la idee. Erzsebet Szasz, directorul sucursalei Romtelecom, ne-a declarat: “Am luat act de sesizarea dumneavoastră. O voi transmite mai departe la București, urmând să fiți contactat pentru a vi se aduce la cunoștință rezultatele.” (n.r. încă mai așteptăm să fim contactați…)

Directorul CEC Bank, Emil Baciu, s-a arătat scandalizat și extrem de deranjat de acțiunea noastră: “Eu sunt un om foarte ocupat. Nu am timp de prostii! Dacă aveți vreo întrebare, vă rog să mi-o adresați prin fax! Bună ziua!”

Allain CUCU

“Felicit Ziarul de Mureș

pentru această inițiativă!”

“Am răspuns cu plăcere invitației dumneavoastră de a vedea concret problemele cu care se confruntă persoanele cu handicap. Din păcate, realitatea simțită pe propria piele este extrem de dură. Mâine (n.r. joi, 26 martie) voi pune pe ordinea de zi problemele descoperite în cadrul acestui reportaj. Totodată, mă voi implica în mod concret în rezolvarea acestora. Vă felicit pentru inițiativă!”

Peti András