Oameni ca noi

De câțiva ani, castelul din Brâncovenești adăpostește Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică. Cele aproximativ 300 de persoane internate aici încearcă să ducă o viață cât de cât normală. Pictează, țes, modelează în lut și toarnă felurite forme de lumânări. Câțiva dintre ei editează chiar și o revistă, de care sunt foarte mândri. Cei mai harnici îi ajută pe angajați la treburile gospodărești. Cu toții sunt entuziaști și dornici să se simtă utili.

Sunt exact ca noi… Pictează, sculptează, scriu și uneori visează. Visează la o lume perfectă și îndepărtată. O lume ce începe dincolo de uși. Într-acolo prind aripi visele tuturor. „Afară” e gândul cel mai frumos. „Afară” e speranța și rațiunea de a trăi. Nu sunt triști. Ai zice că dimpotrivă, sunt chiar veseli. Râd mai tot timpul. De fericire, de tristețe, de teama ca nu cumva singurătatea să-i năpădească. Aceștia sunt ei. Oamenii pe care puțini din cei „normali” se sinchisesc să-i înțeleagă.

M-am hotărât să fac acest reportaj după ce am primit de la doi cititori niște mesaje cel puțin ciudate, referitoare la castelul Brâncovenești și la cei internați aici. Primul mesaj, semnat foarte sugestiv „Borman” suna așa: „(…) Castelul nu poate fi vizitat pentru a-ți încânta ochiul din cauza unor creaturi pe care unii le numesc ființe.” Cel de-al doilea mesaj semnat la fel de sugestiv „Miklos Horty” completa: „Castelul trebuie aruncat în aer. Toată urina și respirația acelor creaturi cu grave tulburări psihice au infectat acest loc neprihănit.”

Am realizat atunci că oameni precum Borman sau Horty încă există, iar gândirea lor dezgustător de bolnavă s-a perpetuat nestingherită de-a lungul istoriei. Așa m-am hotărât să vin în Brâncovenești, să-i cunosc și eu pe cei care prin simpla lor existență, tulbură liniștea unor indivizi cu gândire mult prea radicală. Am fost primit cu o bucurie sinceră și copilărească. Mulți din cei internați aici nu mai sunt vizitați de mult de cei dragi, iar vizita unuia venit „de afară” le trezește pentru o clipă speranța.

Edit are în jur de 40 de ani. E manierată și foarte afectuasă. Le iubește enorm pe asistentele care o îngrijesc și cu fiecare ocazie le copleșește cu daruri. De dimineață până seara, coase goblenuri pe care apoi le vinde. Așa face rost de bani pentru cadouri. În timpul liber, scrie poezii, iar în aceste poezii e ascunsă toată drama despărțirii de lumea reală. Povestește cu greu despre ea. De zece ani e internată aici. La început i-a fost foarte greu. Se simțea abandonată și inutilă. „Am crezut că o să mor. Pe urmă m-am obișnuit. Am început să cos goblenuri și nu m-am mai gândit la necazuri.”

Povestea Ancăi pare desprinsă dintr-un film. Cândva, nici ea nu mai știe când, a avut o viață tihnită, un loc de muncă bun și o familie iubitoare. Credea ca așa va fi mereu, dar într-o zi nenorocirea i-a lovit. Fetița ei s-a îmbolnăvit. Nu-și mai amintește cum și nici de ce. La puțin timp s-a îmbolnăvit și ea. De durere și de neputință. Acum sunt amândouă nedespărțite. Å¢es și pictează împreună. Nu-și vorbesc prea mult. Nici n-ar fi nevoie. Povestea ce le leagă e mai presus de orice cuvinte.

Pe Gina ai recunoaște-o dintr-o mie. E machiată strident, știe engleză și se simte mare cucoană. Mă asigură că nu e nebună și că habar n-are de ce e aici. Și-ar dori să devină ziaristă și mă imploră să-i pun o vorbă bună. Simte că la ziarul Centrului de Recuperare s-ar plafona. E mare vedetă printre prietenele ei. Toate cred în șansa ei și toate o susțin. Sunt entuziasmate la gândul că într-o zi, prietena lor va fi „ziaristă adevărată”. Îmi propun chiar un soi de concurs – cine știe mai bine engleză: eu sau Gina? Capitulez imediat. „Habar nu am de engleză”, le spun. Asta le bucură enorm. „Ce fel de ziarist e și ăsta?” se întreabă ele mirate…

La plecare sunt oprit de tanti Violeta. E tristă și mă roagă să o iau cu mine. Nu știu de ce mi se pare că seamănă cu bunica mea. Probabil pentru că e micuță ca ea. O mână de om. Îi promit că o să revin, dacă nu o să mai fie tristă. Și am plecat. În urma mea, au rămas oameni de care puțini din cei „normali” vor să știe ceva, dar care la urma urmelor sunt oameni ca noi: cu bucurii și tristeți, cu lupte și înfrângeri. Atâta doar, că mai mereu aceștia visează la o lume ce începe dincolo de uși. O lume perfectă și îndepărtată…

(N.r. Numele persoanelor amintite mai sus au fost schimbate de către redactor, din

respect pentru dreptul la intimitate al acestora.)

Allain CUCU

allain@ziaruldemures.ro

Centrul de Recuperare și

Reabilitare Neuropsihiatrică, în continuă modernizare

Deși aflată încă în chirie, instituția este una din cele mai promițătoare din țară. Trei sute de persoane cu probleme psihice sunt asistate de către cei 250 de angajați. „Avem puțini angajați față de normele europene în domeniu” declară László Pokorny, directorul centrului. „În momentul de față, numărul de angajați e în proporție de 0,8 la un asistat. E foarte puțin, ținând cont că în occident raportul este de 2 angajați la un asistat.” O altă problemă este legată de spațiul în care Centrul de Recuperare își desfășoară activitatea. „Clădirea este improprie activității noastre. Saloanele castelului sunt imense, avem dormitoare pentru 30 de persoane. În mod normal, într-un dormitor trebuie să stea maxim trei persoane, iar acestea să aibă și baie proprie.”

Cu toate acestea, instituția e în plină dezvoltare. Pe un teren aflat în imediata vecinătate vor fi construite clădiri noi și moderne, ce vor corespunde din toate punctele de vedere. Deja a fost construit un corp de clădire, iar 50 de persoane internate s-au mutat în casă nouă. Aici dotările sunt de ultimă oră. Dormitoarele nu au mai mult de trei paturi și au fiecare baia lor. Există chiar și o sală de fitness, un salon de relaxare și unic în Europa, un cabinet dentar propriu. Deși condițiile de trai încep să rivalizeze încet, încet cu cele din țări mai dezvoltate, banii cheltuiți cu întreținerea bolnavilor sunt mult sub media europeană. 18 euro pe zi se cheltuie aici pentru fiecare asistat, în timp ce în Franța suma este de 300 de euro, iar în Norvegia de 500 de euro.