Olimpicul de la Melbourne mulțumește Reghinului

La începutul anilor 1900, prelucrarea lemnului în Reghin era ca și acum, o binecunoscută sursă de venit. În acea vreme, un anume Diamantstein avea o fabrică micuță de părți-instrumente pentru export, în general pentru piane. După o perioadă, când a realizat că resturile lemnului de rezonanță din care se realizau piesele pentru piane ar putea fi folosite pentru altceva, s-a gândit să îi ofere lemnului încă o utilizare.

Astfel, în aprilie 1932, Diamantstein, și alții câțiva, printre care și reghineanul Varga Laszlo, au început construirea de bărci. Ei au primit ajutorul de specialitate al unui tehnician de la clubul MTK din Budapesta, de la care Varga a deprins proiectarea și construirea ambarcațiunilor. După numai câteva luni, în septembrie 1932, frații Brânceni din județul Teleorman au cumpărat de la Diamantstein atelierul și au dezvoltat afacerea, formând o societate pe acțiuni cu numele Nautica, cu sediul pe actuala strada Gării, unde în prezent

se află SC Remex. În anii care au urmat, la Reghin s-au format specialiști în proiectare și maiștri care conduceau muncitorii. Timp de 8 ani, Nautica și-a continuat activitatea în același loc. Până în 1940, după Dictatul de la Viena, când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei hortiste. După Dictat, Nautica și-a oprit activitatea la Reghin, a fost demolată și mutată la Giurgiu. Din păcate, aici nefiind forță de muncă calificată, nu s-a reușit repunerea producției pe picioare. După cel de-al doilea Război Mondial, în primăvara anului 1946, producția de ambarcațiuni repornește la Reghin, iar după doi ani, în 1948, când a avut loc Naționalizarea s-a format IPEIL-ul, întreprindere din care făcea parte și secția de bărci condusă de reghineanul Varga Laszlo.

O canoe olimpică

Bărci de performanță au început să se facă la Reghin abia în anii 1950, inclusiv schifuri dar și bărci cu vele pentru concurs (veliere). Acestea erau comandate în acea perioadă doar la nivel intern, de cluburile din țară, și erau realizate manual, în afară de croirea reperelor, care se făcea cu utilaje de prelucrare a lemnului. Cu o canoe construită la Reghin au câștigat, în 1956, titlul olimpic la Melbourne, românii Leon Rotman, Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe. Varga Istvan, fiul reghineanului Varga Laszlo, pensionat de la secția de bărci în 1968, a îmbrățișat pasiunea tatălui său. După terminarea cursurilor de industrie a lemnului la Brașov a venit și el la Reghin, și, sub îndrumarea tătălui, și-a început ucenicia. Asta se întâmpla în 1966. Timp de doi ani a învățat meseria, după care a devenit șeful atelierului de proiectare. „Am asimilat și învățat foarte multe de la specialiști, era o prelucrare a lemnului diversificată. Din 1982 până în 1992 am lucrat aici ca inginer șef iar până în 1997 am lucrat la atelierul de proiectare.”, ne-a povestit, nostalgic, Varga Istvan. După anii 70 comenzile pentru ambarcațiuni au început să scadă, astfel încât a început să se dezvolte producția de mobilă. Din lipsă de comenzi, producția de caiace si canoe s-a oprit înainte de 89, însă schifurile au continuat să fie construite până în 1993.

Codruța POP

Prezent acum câteva zile la Gala Sportului Reghinean, Leon Rotman a acceptat să ofere Ziarului de Mureș un scurt interviu. Am povestit atât despre activitatea lui sportivă cât și despre numirea lui ca cetățean de onoare al Municipiului Reghin, în 2006.

Reporter: Când a avut loc prima dumneavoastră întâlnire cu Reghinul?

Leon Rotman: Domnul Varga Istvan a luat legătura cu mine și astfel am ajuns pentru prima dată în Reghin în 2006. Atunci m-am plimbat prin fosta fabrică de bărci. Cu ocazia dezvelirii acelui monument, al canotorilor, am fost numit cetățean de onoare al orașului Reghin.

Rep. : Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest titlu?

L.R.: Înseamnă foarte mult acest lucru și vă spun și de ce. Sunt născut și crescut în București, acolo am muncit și am făcut sport și cu toate astea, niciodată, nimeni nu mi-a oferit acest titlu. În schimb l-au oferit sportivilor care erau „fugiți” de ani de zile din țară și asta pe mine m-a durut cel mai mult, că nu am fost băgat în seamă. Alții au primit diplome și decorații iar eu timp de 52 de ani, exact de ziua mea, anul trecut, când am împlinit 74 de ani, am fost la Președinție unde am primit Ordinul „Meritul Sportiv” clasa I. Eu am fost întotdeauna marginalizat, eu nu am făcut caz de treaba asta. S-a întâmplat de multe ori să declar în presă anumite lucruri și să fie scris cu totul altceva. Din 1956 de la Olimpiada de la Melbourne s-a tot vorbit despre mine, astfel încât toți știu istoria victoriei.

Rep.: Când ați urcat ultima dată într-o canoe?

L.R.: Am urcat până acum doi ani, am participat la concursuri. Am mai multe cupe de la curse dintr-astea făcute așa de diferite cluburi decât ca sportiv, pentru că atunci nu se dădeau cupe la simpliști decât la echipaje. Și asta până acum doi ani, pentru că ducându-mă la doctor, mi-a găsit pulsul și tensiunea mărite. Îmi e frică că dau de „lucru” celor de lângă mine nu de altceva.