Omul nou

O nouă sărbătore bate la uşă. Străzile sunt pline de oameni grăbiţi, puşi pe tot felul de pregătiri. Tot acum magazinele îşi sporesc vânzările pentru că suntem o naţie de generoşi. De Paşti masa trebuie să se rupă sub greutatea bunătăţurilor, iar soţia, iubita, sora, fratele, şi părinţi au nevoie de o vizită a darnicului iepuraş.
Toată agitaţia aceasta e inevitabilă şi inconfundabilă. Dar poate şi mai simptomatică pentru anunţarea sărbătorilor e acea bunătate mai mult sau mai puţin sinceră, care se naşte în noi, pe care o afişăm sau de care ne lovim la tot pasul.
“E momentul să fim mai buni.” “Simţim nevoia să fim mai generoşi”, “Trebuie să iertăm, să uităm”.  Cam acestea sunt expresiile pe care le auzim la tot pasul. Cuprinşi de remuşcări, sub umbrela acestor îndemnuri creştineşti, duşmanii se pupă împăciuitor, cei răi jură să devină mai toleranţi, egoiştii promit altruism necondiţionat, beţivii trec de pe ţuică pe vişinată, iar oamenii de treabă se transformă în pseudoîngeri. Convertirea e bruscă şi radicală. Pământul pare dintr-o dată populat cu o specie nouă, care poartă ca atribut unic virtutea. Urările de fericire şi prosperitate, nu mai prididesc. Dacă s-ar împlini numai 1 la sută dintre ele, am deveni cu toţii bogaţi fericiţi şi am plezni de sănănătate.
Totul ar fi minunat dacă această convertire nu ar fi supusă vremelniciei într-un asemenea hal încât aproape că nu contează.     
Vinul o diluează, ghiftuiala o risipeşte şi mai mult.
Acel nou început pe care îl invocăm plini de speranţă nu e decât un nou început al vieţii de dinainte, de fapt o revenire la omul vechi. Şi atunci la ce bun să ne mai chinuim cu smerenia ?
Poate vă veţi întreba ce legătură au toatea acestea cu sportul. Nu ştiu ce să vă spun. Vă las pe dumneavoastră s-o găsiţi, după cum credeţi de cuviinţă. Şi fiţi, dacă se poate, cu adevărat omul nou.