Performanţe tragice în Mureş

În România, 11 din 100.000 de oameni se sinucid. În judeţul Mureş, de două ori mai mulţi. Aproximativ 2 la sută din totalitatea deceselor se produc prin suicid. Cifrele cresc în continuare. Anul trecut în judeţul nostru s-au înregistrat 150 de decese prin sinucidere. Iar aceste cazuri reprezintă numai o parte din totalitatea tentativelor de curmare a propriei vieţi.

Unde e infinitul morţii? Unde e infinitul vieţii? Poţi tu, fiinţă omenească să-ţi fii propriul stăpân, să dispui de existenţa ta aşa cum vrei? Ai dreptul să-ţi suprimi viaţa? Iată întrebările care prin complexitatea răspunsurilor pot aduce omul în ipostaza de propriu judecător asupra unei probleme capitale: decizia de “a fi sau a nu fi”.
Incidenţa suicidului a început să ia amploare în întreaga lume. România, se află undeva la mijloc în această privinţă, însă în judeţul Mureş suicidul este aproximativ de două ori mai frecvent decât media pe ţară. Un studiu referitor la cazurile din judeţul nostru arată, că deşi imediat după 1989, numărul sinuciderilor a scăzut pentru scurtă vreme, în 1991 a ajuns deja la nivelul de dinainte de revoluţie, ca în următorii ani să crească progresiv, tendinţă ce ţine şi la ora actuală. “În anul 2002 la IML Târgu Mureş au fost înregistrate aproximativ 150 de cazuri de suicid”, a declarat prof. dr. Hecser Laszlo, directorul Institutului de Medicină Legală. Să nu uităm, că aceste cazuri de tentative “reuşite” sunt numai o parte din multitudinea încercărilor şi a gândurilor suicidare, de unde porneşte de fapt totul.
În urmă cu câţiva ani cele mai afectate erau considerate persoanele de vârsta a treia. Bătrâneţea în sine dă un sentiment de insecuritate, de scăderea valorii propriei persoane, iar dacă la acestea se mai adaugă probleme familiale, copiii plecaţi departe, decesul partenerului de viaţă sau unele boli grave, gândurile “rele” pot să apară uşor. În ultima vreme însă s-a constatat că incidenţa suicidului este mai mare la adolescenţi şi la persoane între 40-50 de ani. Interesant este că aceste fapte autoagresive apar cu o anumită periodicitate şi diferă şi în funcţie de zona geografică, respectiv grupe etnice. Astfel, toamna şi iarna, când şi depresiile sunt mai frecvente, numărul de tentative creşte. De vină e probabil lipsa de soare care crează o stare de tensiune. La fel se explică şi de ce suicidul este mult mai frecvent în ţările nordice, reci şi întunecoase, pe când în ţările însorite  oamenii se gândesc mult mai rar la astfel de “soluţii”. Totodată, majoritatea tentativelor sunt comise seara şi noaptea, când omul e singur cu gândurile lui.
În raport cu sexul, s-a constatat, că 70 la sută dintre sinucigaşi sunt bărbaţi. De încercat însă încearcă mai multe femei, cam de 6-7 ori mai multe decât bărbaţi. Femeile aleg de obicei metode mai “blânde”, cum ar fi intoxicaţia cu medicamente, pentru că nu vor să sufere. Bărbaţii, odată hotărâţi, aleg metode mai “sigure” şi mai dure. De aceea îi vedem mai des spânzuraţi sau aruncându-se sub roţile unui tren.

Care sunt motivele?

Unei persoane care ştie să se bucure de viaţă şi care nu s-a gândit niciodată să-şi ia viaţa cu propriai mână îi este greu de înţeles motivaţia pentru care altcineva recurge la asemenea acte. Cauze şi motive sunt multe; dar nici unul în stare să explice, să motiveze acest fapt de a renunţa definitiv la orice speranţă, şi împreună cu ea, la viaţă. Deşi nu este demonstrată transmiterea genetică, cert e că în familiile unde au fost cazuri, sinuciderile au loc mai des. De vină pot fi depresiile (care însă arată o oarecare transmitere genetică, cel puţin prin caracteristicile personalităţii), trauma sufletească de a vedea mort pe cineva drag;  în special cei mai tineri pot rămâne “stigmatizati”de idea că aceasta e singura soluţie de a ieşi din situaţii de criză. Factorii sociali au poate cel mai important rol; prin aceştia se poate explica şi creşterea numărului de cazuri în ultimii ani. Nesiguranţa zilei de mâine, problemele materiale, şomajul, precum şi diminuarea din ce în ce mai mult a relaţiilor de prietenie dintre oameni, duc la tensiuni şi disconfort psihic, mai ales la persoanele labile emoţional. Odată cu amplificarea alcoolismului şi a narcodependenţei şi la noi în ţară, a crescut şi tendinţa în rândul adolescenţilor de a căuta o “scăpare” de problemele caracteristice vârstei lor. Mai există şi o problemă a imitaţiei, demonstrată prin numeroasele tentative de suicid în urma apariţiei romanului “Ana Karenina”, sau, mai aproape, cele 5-6 cazuri de suicid din comuna Pănet care au avut o oarecare legătură (prin imitaţie) cu mediatizarea primelor cazuri. Bolile grave somatice (cancer, leucemii, SIDA) sunt de multe ori “explicaţia” pentru tentativele de suicid. Iar în ceea ce priveşte bolile psihice, multe dintre ele pot chiar debuta cu o tentativă de sinucidere.

Ce simte cel care ia hotărârea fatală?

“În perioada presuicidală totul devine insuportabil, urât şi lipsit de sens: oamenii cu relaţiile interumane, familia, copiii, prietenii, bunurile materiale, natura chiar, şi prezentul şi viitorul. Durerea este mare, viaţa devine absurdă, iar disperarea te învăluie cu aripile ei reci şi negre. În aceste situaţii critice cu conştiinţa întunecată, individul se simte singur în mijlocul mulţimii, aflându-se în afara lumii, într-o stare de vis terifiant şi inefabil cu sufletul gol, iar întrebările şi problemele “uriaşe” pe care şi le pune şi în care se află angrenat îl epuizează concomitent cu augmentarea sentimentului de întrerupere a legăturilor cu viaţa şi a impulsului spre nefiinţă. În aceste clipe lungi, te blestemi, te urăşti, te dispreţuieşti şi te gândeşti că nimeni nu mai are nevoie de existenţa ta, devenind în acelaşi timp procurorul şi călăul propriei tale fiinţe.
Iată momentele care trebuie depăşite printr-o suspendare totală a autoagresivităţii, gândindu-vă la ceea ce s-ar fi întâmplat cu omenirea  dacă fiecare individ ajuns în asemenea crize existenţiale ar fi fost laş şi s-ar fi sinucis, cu siguranţă planeta noastră ar fi fost demult depopulată”; cam aşa se poate descrie sentimentul de dinaintea faptului, privit prin ochii unui medic psihiatru, Marieta Gaboş Grecu.

Mai multă atenţie în loc de doliu

Cei care au mai multe tentative de suicid sunt mai predispuşi la o a doua încercare. Pretexte se găsesc de la pas la pas, dar motive într-adevăr întemeiate pentru stingerea propriei vieţi nu există.
Aici, prevenţia este mai importantă, ca la oricare altă boală (pentru că la ora actuală suicidul este considerat “boală”); în joc sunt viaţa şi moartea. Cei care ar trebui să observe primii că o persoană s-a schimbat sunt membrii familiei. Ei trebuie să fie atenţi dacă individul a devenit singuratic, introvertat, fără sentimente de bucurie şi fără motivaţii; dacă nu mai comunică sau scapă cuvinte ciudate, legate de dorinţa de a muri. În astfel de situaţii este indicată o vizită la un psihiatru. Sună ameninţător; din păcate, la noi încă (dar numai în ţările mai puţin dezvoltate) există o mentalitate datorită căreia cei care au fost o dată la psihiatrie sunt etichetaţi drept “nebuni”. Această mentalitate trebuie depăşită; normal ar fi ca omul să apeleze la psihiatru nu numai în situaţii de criză, ci pentru a se descărca, pentru a preveni problemele mai mari, de multe ori provocate de stresul zilnic.   
“Foarte importantă este comunicarea, o abilitate specifică oamenilor. Nu ne putem închide într-o sferă unde nu lăsăm oamenii să intre şi din care noi nu vrem să ieşim. Fiecare avem momente de impas. Dar frumuseţea vieţii constă chiar în capacitatea de a te aduna în momente de criză, iar când ai trecut de ele, bucuria e cu atât mai mare, că ai reuşit să treci şi prin aceasta”, ne îndeamnă dr. Marieta Gabos Grecu, şef de lucrări la Clinica de Psihiatrie I din Târgu Mureş.

Biserica aşează sinuciderea în rândul păcatelor împotriva Duhului Sfânt, adică al celor mai grave păcate, alături de necredinţa în Dumnezeu, apostazia ( lepădarea de credinţă), erezia, deznădejdea şi ura de om până la moarte. Motivul? Învăţătura creştină afirmă cu claritate că viaţa este bunul cel mai de preţ pe care omul îl primeşte de la Dumnezeu. Fiind dar divin, nu putem dispune cum dorim de viaţă noastră.
A renunţa la viaţă înseamnă a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, în bunătatea şi dragostea Lui. De aici vine şi gravitatea acestui păcat: de la  lipsa încrederii în Dumnezeu, de la închiderea în egoismul propriu.
Preoţii spun că omul mai ajunge la sinucidere şi din cauza mândriei, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun.
Sinuciderea, curmare voită a vieţii trupului, este privită şi ca simptom al orbirii sufleteşti, al morţii spirituale. Cel care recurge la acest gest extrem nu înţelege adevăratul sens al vieţii, faptul că Dumnezeu nu este numai Creatorul vieţii, ci şi ocrotitorul nostru. Sinucigaşii nu realizează că în viaţa fiecărui om vine un moment în care răspunzi în faţa lui Dumnezeu de modul în care ai trăit pe pământ. Cei care în viaţa de aici au trăit în dreptate, pace şi dragoste vor intra în viaţa veşnică a Lui Dumnezeu, în care bucuria şi iubirea vor întrece orice închipuire omenească. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se dezrădăcineaza prin rugăciuni stăruitoare.