Fondarea statului Vatican

Acordurile semnate între papa Pius al IX-lea și statul fascist italian a pus capăt conflictului dintre statul laic italian și papalitate, care data din perioada

în care teritoriile guvernate de papă au fost integrate în Italia unificată (1860 – 1870). Acordurile consfințeau reinstaurarea unui stat papal minuscul, cu o suprafață de 0,44 km pătrați, Cetatea Vatican.

La finele anilor ’20 ai secolului trecut, Italia fascistă era pe punctul de a încheia transformarea sa în stat totalitar, conducând și controlând toate domeniile de activitate și gândirea fiecărui italian. Acest proces a continuat în deceniul următor printr-o influență crescândă asupra spiritului, culturii, formării și încadrării tinerei generații, organizării economice și raporturilor sociale. Influența atotprezentă a partidului unic, întreaga putere conferită Statului, integrarea maselor și militarizarea progresivă a corpului social au definit un nou tip de regim autoritar, distinct de dictaturile militare clasice, ce a vizat stabilirea consensului în jurul fascismului și șefului său.

Benito Mussolini a lăsat să subziste vechile cadre instituționale, dar le-a lipsit treptat de autoritate. Monarhia a fost menținută, insă slabul rege Victor Emanuel, cel care a acceptat regimul atâta timp cât coroana nu i-a fost amenințată, a rămas cantonat într-un rol pur decorativ. Senatul a rămas de asemenea neatins din considerente de prestigiu și de referire la Roma antică, dar, încărcați de onoruri de către regim, senatorii nu au de fapt nici o putere.

În 1929, fasciștii au decis să atragă de partea lor Biserica, la fel cum procedaseră cu oamenii de afaceri. Această acțiune avea să se dovedească benefică pentru cauza lor. Pentru a-și lărgi baza de sprijin și a obține ralierea catolicilor, Benito Mussolini s-a hotărât să încheie pace cu Biserica, convins că acest fapt îi putea conferi o formidabilă armă în slujba consolidării regimului. Primele concesii făcute de guvernul Mussolini papei Pius al XI-lea, urcat pe scaunul pontifical în 1922, au fost lichidarea Partidului Popular Italian, Reforma Gentile, salvgardarea Banco di Roma și recunoașterea în 1924 a Universității Catolice din Milano. Mussolini le-a întins o mână catolicilor, recunoscând importanța religiei creștine în istoria și viața italiană.

Rezolvarea “problemei romane”

Partidul Fascist a încheiat Tratatul de la Lateran, care punea capăt lipsei de recunoaștere reciprocă dintre papi și guvern ce se perpetua de la încheierea unificării Italiei. La 11 februarie 1929, Acordurile au fost semnate de Mussolini și cardinalul Pietro Gaspari, consfințind rezolvarea “problemei romane” și dispariția statului laic.

Acest acord îi atribuia papei dreptul de conducător al propriului teritoriu, Cetatea Vaticanului din Roma. în plus, papa primea o rentă și un capital de stat. La rândul său, papa renunța la pretențiile Bisericii asupra altor teritorii din centrul Italiei și la opoziția față de statul italian. Din acel moment, statul fascist a putut acționa fără riscul de a intra în conflict cu papalitatea.

Un acord adițional consfințea religia catolică drept religie oficială de stat, iar potrivit unui alt acord financiar Italia a acceptat să plătească papei 1,75 miliarde de lire ca o compensație pentru pierderea teritoriului papal în urma reunificării Italiei.

Sfântul Scaun s-a regăsit pe el însuși; din punct de vedere teritorial, Cetatea Vaticanului, dar, în substanță, a reprezentat reconstrucția unei teocrații extinse treptat în toată lumea, cu papa gata să se folosească de orice oportunitate pentru a intra în legătură cu toate statele, indiferent de caracteristicile regimului lor politic și plasând din nou bastioanele catolice în școli și partide care să consolideze neo-temporalismul Sfântului Scaun în lume. O dată cu țelul pe deplin spiritual de a conduce din nou întreaga umanitate către principiile creștine emanate dinspre tronul lui Petru, a fost realizată în mod inexorabil reafirmarea unei suveranități pământești a papalității, prin concesii și privilegii care conferă o siguranță economică instituțiilor ecleziastice.

Acordurile de la Laterano au rămas în vigoare după căderea fascismului. Acceptate fără modificări de Constituția Republicii Italiene, au fost revizuite de guvernul lui Bettino Craxi prin Concordatul din 1984. Statul italian a realizat separarea Bisericii de stat, dar principalele prevederi au fost păstrate. Acordurile de la Laterano au fost rezultatul unor complexe tratative diplomatice dintre statul italian și Vatican, începute cu aproape un deceniu în urmă. Roma a devenit nu doar capitala regatului, ci și “Cetatea Eternă”, al cărei “caracter sacru” îi conferea statutul deosebit de capitală “internațională”. Această “împăcare” a fost, fără îndoială, unul dintre actele guvernului fascist care a contribuit cel mai mult la consolidarea sa și care a avut cele mai mari consecințe asupra istoriei Italiei contemporane.

Conținutul Acordurilor de la Laterano

1. Tratatul politic și de delimitare prin care se reglementează definitiv problema anexării Romei, în 1870, de către Casa de Savoia, prin crearea statului Vatican care primea recunoașterea independenței și suveranității sale față de autoritățile laice din Italia, bucurându-se de prerogativele născute din această recunoaștere. Într-o serie de anexe la tratatul politic sunt stabilite limitele cetății Vaticanului, o serie de privilegii și exteritorialitatea pentru imobilele cuprinse în perimetrul acestei cetăți, reglementându-se, totodată, relațiile financiare dintre statul Vatican și Italia. La rândul său, Sfântul Scaun declara închisă “problema romană”.

2. Concordatul dintre statul Vatican și Italia prin care erau reglementate raporturile dintre Biserica catolică și statul italian, “liberul exercițiu al puterii spirituale” în ceea ce privește jurisdicția, precum și unele privilegii în domeniul căsătoriei și al școlii. La baza Concordatului, a stat recunoaștere civilă a căsătoriei religioase, iar doctrina catolică, proclamată “fundament și încununare a învățământului public”, a devenit materie de învățământ obligatoriu în fiecare ciclu școlar, chiar dacă fascismul era prea puțin dispus să cedeze în ceea ce privește educarea fascistă a tineretului. Preoții erau scutiți de serviciul militar, iar aceia dintre ei care ispășeau pedepse ecleziastice au fost îndepărtați din funcțiile statale care implicau contactul cu publicul.

Acțiunea Catolică, papa și Mussolini

Deși i-a făcut Bisericii multe concesii, regimul fascist s-a întărit pe plan intern și internațional, Mussolini dobândind recunoștința papei Pius al IX-lea, care l-a numit “omul Providenței și al catolicilor”. De mare importanță a fost recunoașterea “Acțiunii Catolice”, singura asociație legală nonfascistă a regimului, care a reușit să-și câștige un loc tot mai mare în societatea civilă. Acest lucru a provocat, la doar doi ani după semnarea Acordurilor, un conflict dur între ierarhia catolică și organizațiile fasciste de tineret în privința educației celor tineri.

Papa, în enciclica “Nu avem nevoie” din 5 iulie 1931, a denunțat piedicile puse asociației, care nu putea să desfășoare o activitate politică – în mai fuseseră desființate asociațiile tineretului catolic și ale Federației Universitarilor Catolici – și mai ales impunerea jurământului de credință față de Duce. Aplanarea conflictului a însemnat o redimensionare a libertății de acțiune a “Acțiunii Catolice”, dar nu și a Bisericii.

Ioan BOTIȘ