Politica europeană de concurență (I)

Capitolul privind concurența a fost unul dintre ultimele două capitole necesare finalizării negocierilor de aderare a României la UE. Å¢ara noastră s-a angajat să îndeplinească pretențile U.E. în domenii ca ajutorul de stat, politica anti-trust și întărirea capacitații administrative a autoriăților însărcinate cu implementarea legislației concurenței.

Politica europeană de concurență trebuie să garanteze unitatea pieței interne și să evite monopolizarea pieței prin împărțirea acesteia de către anumite firme, în urma unor înțelegeri private cu caracter restrictiv sau prin intermediul fuziunilor. Prin această politică, Uniunea Europeană încearcă să evite ca una sau mai multe firme să-și utilizeze în mod impropriu puterea economică, în detrimentul firmelor mai slabe. De asemenea, trebuie să împiedice guvernele statelor membre să distorsioneze regulile, prin acordarea de discriminări pozitive/subvenții întreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat. Instituția abilitată să impună companiilor sau grupurilor de companii decizii de încetare a oricăror încălcări a normelor comunitare, privind concurența, este Comisia europeană, “executivul european”. Însă ultimul cuvânt îl are Curtea Europeană de Justiție.

Actorii care pot influența negativ concurența sunt, pe de o parte, întreprinderile private, prin semnarea de aranjamente, datorită poziției lor dominante. Pe de altă parte, sunt statele, care, prin elaborarea unor norme specifice sau prin acordarea unor ajutoare financiare diferențiate, pot favoriza anumiți actori naționali.

Reguli aplicabile întreprinderilor private

O piață este considerată competitivă, atunci când clienții pot alege între o categorie de produse cu caracteristici similare și dacă furnizorii nu întâmpină obstacole în furnizarea produselor sau serviciilor pe piața respectivă.

Prin politica de concurență, UE încearcă să asigure o competiție sănătoasă între actorii de pe piața internă, care să nu fie împiedicată de practici anticoncurențiale, din partea companiilor private sau autorităților naționale – sub forma acordurilor restrictive sau practicilor concertate -, de abuzul de poziție dominantă a unei sau mai multor întreprinderi, fuziune, sau de ajutorul de stat prin care guvernele naționale pot deforma competiția.

Referitor la întreprinderile private, dreptul comunitar interzice acordurile și practicile concertate, ce au obiect sau efect anticompetitiv asupra pieței, precum și abuzul de poziție dominantă. Regulile privind competiția se pot aplica, de asemenea, și întreprinderilor de stat, cu condiția ca aceste reguli să nu împiedice împlinirea în drept sau în fapt a misiunii particulare care le-a fost încredințată. Concurența poate fi, așadar, distorsionată în primul rând prin acorduri restrictive. Acestea reprezintă acorduri între întreprinderi a căror obiect constă în limitarea sau eliminarea competiției dintre ele, pentru a crește prețurile și profiturile întreprinderilor participante, fără a produce vreun obiectiv care să contrabalanseze avantajele. În practică, aceste acorduri presupun fixarea prețurilor; cote de producție; partajarea piețelor, clienților sau ariilor geografice; manipularea procedurilor de apel de oferte sau o combinație între aceste elemente. Acordurile au efecte asupra consumatorilor și asupra societății în întregul ei, deoarece implică fixarea de prețuri mai mari decât în cazul unei concurențe libere. Practicile concertate reprezintă un alt factor potențial de încălcare a concurenței, fiind situate la un nivel inferior acordului restrictiv, presupunând o coordonare între firme, până la realizarea unui acord propriu zis. O practică concertată poate lua forma unui contact direct sau indirect între întreprinderi a căror obiect sau efect sunt fie de a influența comportamentul pieței, fie de a-și face cunoscute una alteia comportamentul ce va fi adoptat în viitor.

Hățișul acordurilor

Deși este greu de făcut diferența între aceste două forme de încălcare a concurenței, există anumite tipuri de acorduri care sunt interzise aproape fără excepție: acorduri orizontale sau verticale, care fixează prețurile direct sau indirect, acorduri asupra condițiilor de vânzare, acorduri care partajeză segmentele pieței, cu privire la reducerea prețurilor, de exemplu, sau care caută să interzică, restricționeze ori, din contră, să promoveze importurile și exporturile, acorduri asupra cotelor de producție sau livrare, asupra investițiilor; acorduri asupra birourilor de vânzare comune; acorduri privind repartizare pieței; acorduri care conferă dreptul exclusiv la contracte de servicii publice; acorduri colective exclusive; acorduri antrenând discriminarea partenerilor comerciali; acorduri de autolimitare, care au ca scop renunțarea la anumite acte concurențiale.

Acordurile orizontale sunt acorduri între concurenți actuali sau potențiali, – între întreprinderi care se găsesc la același nivel, relativ, la producție sau distribuție – afectând, de exemplu cercetarea și dezvoltarea, producția, achizițiile sau marketingul. Acordurile orizontale pot restrânge concurența, în special când implică fixarea prețurilor sau partajarea pieței, ori când puterea pieței rezultată din asemenea cooperări orizontale are efect negativ asupra prețurilor, producției, inovației sau diversității și asupra calității produselor. Cooperarea orizontală poate constitui, pe de altă parte, un mijloc de partajare a riscurilor, economia costurilor, punerea în comun a know-how-ului sau lansarea mai rapidă de inovații pe piață. Acordurile verticale sunt acorduri sau practici concertate între două sau mai multe întreprinderi – fiecare operând, pentru scopul prevăzut în acord, la nivele diferite de producție și distribuție – ce afectează condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde ori revinde anumite bunuri și servicii.

Cele mai răspândite tipuri de acorduri sunt cele referitoare la producție și la achiziție. Astfel, prin acordurile asupra producției, părțile pot hotărî să facă anumite produse în comun sau pot să decidă unilateral sau reciproc să înceteze fabricarea unui produs și să-l achiziționeze de la cealaltă parte, sau încredințarea producției celeilalte părți (subcontractare). Acordurile referitoare la achiziționarea comună a produselor pot fi realizate de o companie controlată de ambele părți, în care mai multe firme dețin o parte mică din capital, printr-un contract sau printr-un alt tip de înțelegere.

Din punct de vedere al concurenței, aceste acorduri se întâlnesc mai ales între companiile mici și mijlocii cu scopul de a dobândi un volum și discount-uri similare firmelor concurente mai mari.

Excepții de la regulă

Curtea Europeană de Justiție, prin jurisprudența sa, a prevăzut că acordurile care contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției bunurilor sau promovării progresului economic și tehnologic, permițând în același timp consumatorilor o împărțire corectă a beneficiilor, sunt considerate acorduri cu efecte minime asupra concurenței și nu au caracer anti-concurențial. Totuși, ele nu trebuie să impună restricții care să fie indispensabile atingerii obiectivelor mai sus menționate și nici să permită părților – întreprinderi private – posibilitatea de a elimina concurența în privința unei părți considerabile a produselor în discuție. De asemenea, trebuie urmărită și îndeplinirea altor condiții : un prag de 10% în cazul acordurilor între părțile concurente sau 15% în cazul acordurilor între firme non-concurente; o cotă de 5% în cazul acordurilor care au efecte anti-concurențiale cumulative, în cazul în care companiile operează în sectoare în care există deja acorduri similare. Pentru întreprinderile mici și mijlocii nu există asemenea praguri.

Excepțiile sunt de natură individuală și se aplică atunci când Comisia autorizează în mod expres o înțelegere verificată în prealabil, spre exemplu Hotărârea 94/894 din 13 decembrie 1994, ce autoriza acordul între Euro-Tunel, British Railway și SNCF, convenția respectivă prevăzând o repartizare egală a capacității de utilizare a legăturii prin tunel.

Florin CEUȘAN