De vorbă cu Maica Siluana (XLIX)

Ziarul de Mureș a inițiat o rubrică de dialog cu Maica Siluana, stareță la mănăstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova. Grație unei experiențe de viață deosebite, Maica Siluana desfășoară o bogată activitate duhovnicească, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor. Prin intermediul paginilor Ziarului, Maica răspunde întrebărilor cititorilor, trimise pe adresa http://www.sfintii-arhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde.php

Dacă nu mai am familie, cum să trăiesc singură? Să văd lipsa afecțiunii, și lipsa oamenilor din preajma mea ca pe o binecuvântare sau ca pe un blestem? Vă rog ajutați-mă cu un răspuns, nu mă pot ruga, nu știu încotro să mă duc. Dacă iau o hotărâre, deznădejdea mi-o dărâmă. Câteodată rezist luni, alteori secunde. Cum să mă bucur de singurătate fără să mă izolez? Cum să împac singurătatea sufletului meu cu viața?

Anca

Draga mea Anca,

Încerc să te ajut dându-ți ceva de “lucru”: Citește cu atenție textul de mai jos și încearcă să aplici la viața ta și să faci “temele” propuse! Acum ești într-un punct în care moartea pe care o trăiești poate fi transformată în Înviere! Totul e să nu mai cauți în gunoaie (resturi de sentimente și resentimente), ci în Dumnezeu!

Așadar:

Pentru a ne mântui de rău, e nevoie să-i descoperim izvorul! Noi credem că e în afară, dar ne înșelăm amarnic: Răul stă în și provine din inima omului, acolo unde omul alege ce să facă și să trăiască și cum să o facă și răul îl spurcă pe om (vezi Facerea 6, 5; Matei 15, 18 – 19; Marcu 7, 20 – 23). Aici nu e vorba de tine, Anca, sau de mine, sau de o categorie de oameni care ar fi răi, ci de toți oamenii, de firea umană căzută (Matei 7, 11). Ca urmare, ca să ieșim din robia lui, e nevoie să nu ne mai întemeiem viața și relațiile pe firea noastră căzută, ci să o înnoim, să primim Harul care să o transforme. Cât timp ne vom mișca după dorințele firii căzute nu vom putea fi decât bolnavi și nefericiți. Toată durerea acestei vieți se străduiește să ne demonstreze asta și să ne conducă la acceptarea morții pentru a ne elibera prin nașterea de sus, dar noi ne încăpățânăm să ne “ameliorăm” închisoarea, să schimbăm gardienii, să ne vopsim gratiile, să luăm euforizante…

Răul ne provoacă suferință. Toată lumea suferă, și făptura geme sub blestem… Cu cât ne afundăm mai mult în noaptea suferinței, cu atât devenim mai conștienți de natura răului care ne locuiește, de faptul că răul e în noi, că aparține cumva firii noastre căzute și că ieșirea din rău nu poate fi decât înnoirea prin Viața în Hristos. Cineva spunea că “Răufăcătorii” omului sunt moartea, lipsa de sens și singurătatea.

MOARTEA: generează FRICÄ‚ și sisteme de apărare. Frica de moarte, angoasa de a nu mai fi. Omul o simte orice ar face pentru că nu mai este unit cu Dumnezeu, Viața și Izvorul vieții. Pentru a înăbuși această frică omul se înfășoară în sisteme de apărare din ce în ce mai complicate și mai complexe.

LIPSA DE SENS: generează DEZNÄ‚DEJDE și dependențe (adicții). “La ce bun?” este întrebarea tuturor celor care nu se mai simt protejați de satisfacerea nevoilor primare și caută ieșiri în paradisuri artificiale sau abandonează viața.

SINGURÄ‚TATEA: generează TRISTEÅ¢E și surogate de bucurie. Omul nu e făcut să fie singur. Dumnezeu a spus: “nu este bine să fie omul singur!”. El, Care le făcuse pe toate “bune foarte”, a spus, de parcă atunci ar fi descoperit, că nu e bine sa fie omul singur… Fără Dumnezeu nu putem fi decât singuri. Zadarnic ne aruncăm în sentimente, ele vor fi mereu goale, mincinoase… Zadarnic fugim de cei care ne fac să suferim, ei sunt în noi și tot peste ei vom da oriunde vom fugi!

Singura soluție este convertirea totală și adevărată.

Convertirea presupune dobândirea harului pentru a ne putea dezbrăca de omul cel vechi și a ne îmbrăca în omul cel nou: Omul cel vechi este cel care se crede autorul și stăpânul vieții sale, se bazează pe ceea ce știe, face și are. Își formează sistemele sale de apărare, își caută sensul în propriile ideologii, se integrează și se adaptează cât poate mai bine la regulile grupului căruia vrea să aparțină pentru a scăpa de singurătate. Nu poate simți prezența lui Dumnezeu datorită zidului de apărare pe care și l-a construit. El poate fi resemnat sau erou, dar nu și fericit!

Omul cel nou, ipostasul chemat să devină persoană, este cel ce primește lumina sensului vieții sale de la Dumnezeu și se simte în siguranță, prin credință, în orice situație ar fi, chiar și când nu înțelege nimic cu rațiunea sa. El poate accepta inacceptabilul făcând experiența Prezenței lui Dumnezeu. Calea sa este acceptarea. Da-ul. “DA-ul” spus Vieții.

Omul cel nou nu mai iubește “omenește”, adică nu se mai bazează în principal pe sentimente și pe reciprocitate, nu mai urmărește o iubire care consolează, asigură și în detrimentul devenirii veșnice, ci iubește “dumnezeiește”. Iubirea dumnezeiască este iubirea care răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Este iubirea care-l ajută pe cel iubit să se trezească, să afle în inima lui, acolo unde sălășluiește Domnul, sensul, consolarea și siguranța aduse de El prin Cruce. Această iubire îl va ajuta pe cel iubit să afle viața și în moarte, iubirea și în singurătate și mângâierea și în necazuri.

Scopul vieții omului este împlinirea de sine, desăvârșirea. Realizarea de sine este pentru om o problemă de viață și de moarte. A trăi nu înseamnă “a face”, ci “a fi într-un anume mod, chip”. Însemnă arta de a deveni martorul Vieții (Îmi veți fi Mie martori) și a bucuriei de a fi viu în Cel Viu.

Dobândirea iubirii dumnezeiești presupune:

Deschiderea urechii lăuntrice (Cine are urechi, să audă…) către chemarea lui Dumnezeu care nu a încetat de la acel prim: “Adame, unde ești?”.

Auzirea lui Dumnezeu: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți așa cum v-am iubit Eu.

4Înțelegerea necesității Prezenței și Lucrării Lui în noi: Fără Mine nu puteți face nimic.

Răspunsul nostru la această chemare în mod liber, în tot timpul și în tot locul.

Sinergia, împreună-lucrarea noastră cu Dumnezeu antrenând puterile sufletești la conlucrarea cu harul, prin împlinirea voii lui Dumnezeu în toate dimensiunile vieții și ființei noastre.

Privirea iubirii aproapelui ca pe o împreună lucrare cu el, ca pe un ajutor pe care i-l dăm ca să-și descopere și să-și cultive vocația sa adevărată: aceea de a deveni ca Dumnezeu, fiu în Fiul.

O permanentă lepădare de sine, luare a crucii și urmare a lui Hristos pe Calea cea strâmtă care duce la Viață. Pentru aceasta este nevoie de exercițiu, de asceză.

Conștientizarea faptului că Împărăția lui Dumnezeu este în noi și Calea către ea este lăuntrică.

Să învățăm și de la circumstanțele exterioare pentru că ceea ce întâlnim în afara noastră oglindește ceea ce este înlăuntrul nostru.

Să dăm importanță tuturor întâlnirilor, mai ales cu persoanele aflate pe Cale, pentru că

Singurul nostru Învățător, Domnul, a Trimis la noi, în noi, pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, care ne învață toate, prin toate și, mai ales, prin aceia pe care îi rânduiește ca îndrumători sau părinți duhovnicești potrivit etapei în care suntem. Învățătorul din afară este “trimisul” lui Dumnezeu Care este în noi. Nerecunoașterea sau neascultarea acestora poate însemna întârziere sau ratarea Căii. Când luăm hotărârea liberă dar fermă de a-L urma pe Cel care se află pe Cale înaintea noastră, nu noi alegem Calea, ci Calea ne-a ales pe noi și ne poartă acolo unde suntem destinați să ajungem. Să ne hrănim cu Domnul, să-L respirăm pe El, să ne odihnim în El prin sfintele Slujbe și Sfintele Taine și prin asceza rânduită de Biserică.

Anca mea dragă, să mă ierți dacă e prea greu ce ți-am scris. Dar dacă Domnul a îngăduit, poate că acesta e răspunsul de care aveai nevoie!

Încearcă să-ți faci o rânduială zilnică de Viață în omul cel nou, dar nu “dacă ai timp”, ci cu orice preț. Iată câteva repere:

1. Stabilește două întâlniri “fierbinți” cu Domnul, dimineața și seara, pe cât posibil la aceeași oră. Nu contează durata lor, ci profunzimea. Stai în fața icoanei Lui și ascultă-I tăcerea, respirând în liniște. Încredințează-te Lui fără nici o “pretenție”!

2. Rostește cât mai des Rugăciunea lui Iisus însoțind-o cu o scurtă “lepădare de toate”, destindere și respirație liniștită, din diafragmă.

3. Încearcă să faci din fiecare întâlnire cu aproapele o întâlnire cu Dumnezeu, să nu judeci și să binecuvântezi toate!

4. Încearcă să privești întreaga zi ca pe o liturghie în care Îi slujești Domnului prin tot ce faci și spui!

5. Citește din Sfânta Scriptură și Psalmii ca și când I-ai vorbi și L-ai asculta vorbindu-ți!

Te îmbrățișez și aștept cu drag mărturii despre bucuria în care vei intra!

Cu dragoste în Domnul,

M. Siluana