Uncategorized

Posibile conexiuni între mineriade și experimentul “Omul Nou”

Zilele acestea s-au împlinit patru ani de la o anume grațiere semnată în decembrie 2004, la sfârșit de mandat, de fostul preșe­dinte al României, Ion Iliescu. O grațiere care indigna atunci opinia publică românească, dar stârnea proteste și în media internațională. Principalul beneficiar al „umanismului” prezidențial era Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, cel ce se dorește a fi un Che Guevara autohton. La presiunile exercitate din străinătate, dar și din țară, Ion Iliescu a semnat un alt decret, cel de revocare a grațierii. Și azi, ne mai punem firesc întrebarea: ce-i lega de fapt pe cei doi protagoniști, președintele și grațiatul în cauză?

Nici atunci, dar nici după, fostul preșe­dinte nu ne-a onorat cu o explicație plauzibilă asupra gestului său față de Miron Cozma și ceilalți 45 de beneficiari, ce se află menționați în cuprinsul decretului de grațiere dat pu­blicității în MO nr. 1207, din 16 decembrie 2004. Poate că nici nu mai conta pentru un președinte care-și „făcea bagajele” și care în decursul celor trei mandate a fost obișnuit să privească populația țării ca pe o masă de manevră ignorantă, ușor de manipulat prin imagine și prin cuvânt. Impresia de penibil, dar și de afacere dubioasă mai persistă încă. Sau poate că președintele Iliescu s-a inspirat dintr-o altă grațiere, discutabilă și aceasta, cea acordată de Bill Clinton într-o manieră asemănătoare, deși motivațiile acestuia din urmă au fost cu totul altele. Care este dife­rența dintre cei doi președinți? Pentru actul său, Clinton s-a aflat un timp sub ancheta FBI, care apoi – probabil din interese superioare – a fost sistată. Pe subiectul grațierii, Ion Iliescu nu a fost deranjat cu nimic. Niciodată.

Miliardarul

din spatele lui Clinton

Ziaristul britanic Gordon Thomas făcea în urmă cu câțiva ani o dezvăluire de senzație arătând că miliardarul evreu Marc Rich – dovedit ca unul dintre principalii agenți ai Mossad în SUA – s-a aflat în relații foarte strânse cu familia fostului președinte american, Bill Clinton. Acuzat în 1983 de evaziune fiscală (suma se ridica la aproape 50 de mi­lioane de dolari) și “comerț cu inamicul” (cumpărare ilegală de petrol iranian în timpul crizei ostaticilor de la Ambasada SUA la Teheran, din 1979), Rich a reușit să scape de justiția americană fugind în Elveția, țară care nu are acorduri de extrădare cu SUA. În ia­nuarie 2001, cu câteva ore înainte de a-și încheia mandatul, Bill Clinton l-a grațiat pe miliardarul evreu, agent al Mossadului. Rich se afla de mai multă vreme în atenția FBI. Se știa și faptul că președintele Clinton primise din partea miliardarului evreu, drept “contribuție” la crearea Bibliotecii prezidențiale, un cec în valoare de 450.000 de dolari. Tot miliardarul evreu fusese cel care finanțase campania prezidențială a lui Al Gore, cu 1,1 miliarde de dolari. Relațiile mult prea strânse dintre Rich și familia Clinton, au reprezentat obiectul unei investigații ample din partea FBI, mai ales după ce miliardarul fugit în Elveția, a fost grațiat în 2001, împreună cu alte 40 de persoane. Apoi s-a așternut uitarea. La noi, grațierea lui Cozma de către Ion Iliescu, stârnește doar indignare, nimeni dintre cei care ar trebui – abilitați prin lege – nu-și pun problema unor eventuale resorturi ascunse și conexiuni care au stat la baza acestui imoral act de clemență prezidențială.

Ce a însemnat experimentul “Omul Nou”

Puțini sunt cei care se mai îndoiesc astăzi de faptul că “mineriadele” au fost provocate în mod deliberat. Cei care le-au provocat, oameni cu experiență în arta manipulării și dezinformării, au știut să acționeze având drept repere niște “coordonate de bază”, cunoscute de ei anterior și o masă de manevră ușor de manipulat. Dar și mai puțini sunt cei care știu de ce au fost aleși drept protagoniști, minerii – o categorie socială, trebuie să recunoaștem – defavorizată din multe puncte de vedere. Iată o opinie, cea a lui Vladimir Alexe, autor al cărții “Ion Iliescu – biografia secretă. Candidatul manciurian”. “La mijlocul anilor ’60, scria Alexe, Ceaușescu a declanșat un experiment care urma să conducă la crearea, pe căi științifice, a ceea ce el numea omul nou. Acest experiment a fost inițiat în localitatea Berevoiești -Argeș și era condus de sociologul V. V. Caramelea. Ulterior, experimentul a fost extins la alte 600 de stații pilot din întreaga țară, până în 1990, când a încetat, iar documentația a fost sustrasă în mare grabă. În acest experiment au fost implicate: Academia RSR, Facultatea de Filosofie a Universității București, Academia Ștefan Gheorghiu, Consiliul de Miniștri, C.C. al UTC și Ministerul pentru Problemele Tineretului, condus de…Ion Iliescu. În cartea sa, Alexe mai făcea și alte considerații interesante. “În acest experiment, mai nota autorul, au fost implicate un număr de personalități post-decembriste: Dan Marțian, Antonie Iorgovan, Vasile Văcaru, Virgil Măgureanu, Cătălin Tănase, Vladimir Pasti. Aceștia s-au implicat direct ori ca autori morali în acest experiment. În mod concret, experimentul Berevoiești urmărea să testeze comportamentul și reacțiile psihice ale minerilor, în situații-limită, în comparație cu reacțiile similare ale altor categorii de muncitori, ca de pildă forestierii sau muncitorii agricoli… Echipa lui Caramelea s-a concentrat asupra acestei categorii, minerii, deoarece prezentau următoarele caracteristici: 1) muncă fizică grea; 2) nivel de instruire scăzut; 3) mentalitate de grup colectivistă. Li s-au măsurat caracteristicile nervoase și de percepție rapidă, latența și durata reacțiilor motorii la stimuli luminoși, excitabilitatea neuromusculară, în comparație cu a forestierilor și agricultorilor. Curbele de intensitate-durată au dovedit, încă din anii ’60-’70, că grupa de vârstă a minerilor de 20-29 de ani aveau excitabilitatea musculară cea mai bună și diametrul pumnului cel mai mare. Este exact grupa de vârstă aleasă pentru a veni la București…”

“Oamenii de bine”

ai lui Iliescu

“Mineriadele” au debutat pe 28 ianuarie 1990. De o violență extremă s-au dovedit a fi “mineriada” de pe 28 februarie 1990, dar mai ales cea din 14 iunie 1990. Atunci, 12.000 de mineri – alertați de oprirea emisiei TVR din seara zilei de 13 iunie, când Iliescu a acuzat “grupuri legionare” de acțiuni provocatoare – au sosit la București, în frunte cu liderul lor, Cozma. Evident că au venit chemați, iar în acest scop au avut la dispo­ziție sprijinul tacit al autorităților din acea vreme. Au vandalizat tot ceea ce au întâlnit în cale, au molestat și chiar au participat la arestări alături de poliție. Au fost devastate, din nou, sediile partidelor istorice, locuința lui Ion Rațiu și a fost căutat insistent Corneliu Coposu. Au mai fost devastate: Institutul de Arhitectură, Facultatea de Geologie, sediile publicațiilor “România liberă”, “Dreptatea”, “Expres”, “Baricada”. Bilanțul oficial: 6 morți, 560 de răniți. Pe 15 iunie 1990, la Complexul Expozițional București, Ion Iliescu le spunea minerilor: “Exemplul dumneavostră a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești…Cu ajutorul dumnea­voastră au fost descoperite în subsolul clădirii PNÅ¢ depozite cu sticle incendiare, droguri, seringi cu care s-au injectat droguri unora din cei care stăteau în Piața Universității și a mai fost găsit armament”.

Cum se poate

face dreptate cu bâta

Înarmați cu bâte, topoare, răngi și alte obiecte contondente, minerii răspunseseră prompt solicitărilor de a veni la București (așa cum aveau să o mai facă sau să încerce să o facă și în alte dăți), pentru că erau – așa cum arătau și studiile făcute anterior – masa ideală de manevră. Chiar Cozma, care-și asumase rolul unui Che Guevara autohton, spusese în seara zilei de 28 februarie 1990 că “vor reveni ori de câte ori li se va cere”. Cine-i ceruse oare? Miron Cozma ar putea să ne spună și în felul acesta multe evenimente s-ar limpezi. Cozma a ajuns după gratii abia în timpul guvernării CDR. În timpul anchetei și-a asumat în totalitate calitatea de conducător și instigator, considerând pro­babil că rolul lui de lider nu s-a încheiat încă, iar schimbarea de guvern din 2000 avea să-i readucă nu numai libertatea, dar și un alt profit politic. În același timp, prin declarațiile sale Cozma i-a protejat în mod evident pe “marii strategi” care-i solicitaseră serviciile. Eliberarea sa în primii ani de guvernare ai PSD – așa cum se vehicula prin 2001- era însă stânjenitoare, mai ales în condițiile în care România era atent monitorizată de diferite organisme internaționale. Prin grațierea pe care a acordat-o în decembrie 2004, pe ultima sută de metri a mandatului său, Iliescu a încercat probabil să-și plătească o “datorie” mai veche și nu a reușit. Gestul lui Iliescu a reprezentat însă un abuz de putere, dar și un gest de dispreț față de valorile reale ale democrației. Rămâne de văzut dacă în viitor Cozma va fi dispus “să vorbească” mai mult decât a făcut-o până acum.

Nicolae BALINT

nicolae_balint@yahoo.com

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close