Posibile deductii. De pe gazon

Cu mic, cu mare traim febra festivalului european de fotbal. Fara deosebire de vârsta, sex, pregatire profesionala, stiinta de carte în materie, suntem (cei mai multi) tentati sa ne dam cu parerea despre cutare ori cutare meci, echipa, portar, fundas sau antrenor. Ceea ce nu-i rau deloc pentru ca, în fond, e vorba despre un joc, despre o întrecere sportiva la care oricine poate avea acces ca privitor, spectator, sustinator, comentator de peluza. Si-apoi, ce poate fi mai romantic (nu-i asa?) decât o scena în care sotul, în sort si maieu (de regula, neasortate), cu (cel putin) o bere rece la purtator, striga la televizor, în expresii neaose, cât îl tin rarunchii, iar nevasta din bucatarie n-are cum sa înteleaga o scofala asa de mare, astfel ca asteapta cuminte sfârsitul meciului si se preface interesata de loviturile de la 11 metri. Desigur ca în raport cu hobby-urile lumii contemporane rolurile pot fi, uneori, inversate, mai ales ca stadioanele campionatului european sunt pline de doamne si domnite carora li se citeste pasiunea (pentru fotbal) pe chip, de la primul fluier.

Dar, iacata, suporterii români n-au prea avut noroc. Întrucât echipa noastra atât de apreciata si de comercial prezentata, la pachet, n-a reusit decât sa adulmece spiritul campionatului, caci a si trebuit sa revina la vatra, netrecând nici macar pârleazul. Hai sa zicem ca, pâna la urma, una ca asta se putea întâmpla oricui. (Si, totusi, multora, chiar mai putin laudati ori autolaudati decât ai nostri, nu li s-a întâmplat…) În acest context, de relevat faptul ca scuza cu “grupa mortii” a fost nu numai exagerata, dar si patetica. Iar prin repetarea ei obsesiva, de catre tot comentatoru’, analistu’ ori canalu’ si-a pierdut posibila credibilitate pe care o flutura în premiera. Nu, asta nu înseamna ca feciorii nostri n-au avut de-a face cu echipe tari. Dar, în fond, nu despre asta-i vorba aici. Caci întoarcerea pe toate fetele a faptelor de gazon ale acestora, precum si a retragerii lor cu rare focuri de arma s-a facut (totusi, cu oarecare îngaduinta) de catre avizatii în domeniu.

În schimb, este vorba despre ceea ce ne lasa de înteles jocul tricolorilor. Despre sensurile aparent nevinovate ale obiceiurilor acestora, ca indivizi, ca echipa, ca natie. Caci una e sa pierzi arzând de dorinta victoriei, alta e sa fii învins luptându-te cu toate fortele pentru reusita si cu totul alta e sa iesi cu coada între picioare, dupa o partida în care implicarea ta în ideea de victorie a fost la nivelul genunchiului broastei. Fiindca asta s-a vazut, pe televizoarele mici, normale si pe plasme, adicatelea lipsa de vlaga a baietilor nostri. Je m’en fichismul lor ostentativ, de parca le era totuna daca pierd ori câstiga. Oricum, numai învârtosare în scop de victorie n-au aratat. Si ma gândesc aici la felul în care au luptat, cu crampoanele, trupul si inima croatii, turcii, spaniolii, pâna si rusii. Evidentiind o anume stare ce-i reprezinta nu numai pe gazon. Ai nostri, dupa cum recunostea însusi antrenorul, au fost interesati, în meciul “fatal” din grupa “fatala”, mai degraba de scorul de la Zurich, din partida paralela a grupei, decât de focul de la oala lor. Pe de alta parte, boala noastra referitoare la statul preponderent, obositor, enervant, nelucrativ în defensiva nu-i una noua. Dar ea tine de o anume stare cultivata si în alte domenii ale vietii sociale. Sa fie, oare, nefasta reflectare a nefericitei zicale care îsi prezerva fatidica unicitate printre popoarele din jur, aia cu “capul plecat sabia nu-l taie”? Caci daca la turci s-a vazut psihologia de iatagan (în sensurile bune ale expresiei), la croati, muscarea din tarâna (câta vreme stiu ca le apartine), la spanioli, clocotirea sângelui de conquistador, la noi am vazut un “las’ ca-i bine” combinat cu “ptiu, nu mai pot” si cu “poate ca ne salveaza ailalti”.

Asa ca esecul de la campionatul european oglindeste o stare de lucruri mult mai adânca, pentru care prea putini dintre noi îsi fac probleme. Nu înseamna, însa, ca suntem mai slabi, mai rai sau mai nu stiu cum decât altii. Ci înseamna ca ori am devenit asa, pervertindu-ne, (dez)educându-ne, rasfatându-ne, ori am acceptat sa fim asa, alegând calea mai usoara pentru binele personal. Pentru a carei parcurgere lina, fara de griji sau obstacole (pâna la un punct!), faza cu capu’ plecat si cu nederanjarea mai marelui sunt litere de lege. Va sa zica, recomandata defensiva, nene! Combinata cu aruncaturi de ochi în curtea vecinului si cu asteptarea salvarii de oriunde numai din interior nu!

Asa ca, prin prisma fazelor mai sus enumerate si, mai cu seama, prin semnificatia lor cu privire la un anume stil de a fi, actualul campionat ne-a aratat o lectie de istorie contemporana de care credeam ca am scapat. Dar, se pare ca nu!

Andreea CIUCA