Povara managerilor
Tranziția României de la o economie care timp de câteva decenii a excelat în a produce nulități, și nu mă refer la obiecte, ci la oameni, spre un sistem economic performant, i-a transformat pe mulți dintre cei aflați în fruntea unor firme importante în adevărați Sisifi. Observați timp de câteva zile munca unui director de firmă serioasă. Urmăriți-i programul. Veți găsi un om cuplat totalmente la activitatea profesională, cu un ritm infernal, într-un program în care treaba cu 8 ore de muncă e o poveste fantastică. Jurnalele de la ora 19 îi prind rareori acasă, lângă familie pe cei în discuție, iar dimineața la ora 7 sunt deja pe drumuri. Sâmbăta e zi liberă… la muncă, iar duminica e plină de gânduri despre săptămâna următoare.
De unde vine această implicare aproape fanatică în muncă? Ce resorturi îi împing pe domnii patroni sau administratori într-o atât de epuizantă cursă? Întrebați-i și veți afla că România are o mare problemă cu oamenii din “eșalonul doi”, adică asistenții, cei care ar trebui să rezolve multe dintre problemele majore ale unei firme. Un patron nu poate și nu este normal să se ocupe de tot ce mișcă într-o întreprindere. În realitate, împărțirea sarcinilor importante poate fi un demers periculos pentru bunăstarea firmei. Și asta pentru că sunt foarte puțini acei secunzi care pot rezolva o problemă așa cum o rezolvă șeful. Fie pentru că nu știu, fie pentru că nu vor. Ideea că o treabă bine făcută înseamnă “mai bine pentru firmă și, implicit, mai bine pentru mine” e încă departe de hotarele României. Mentalitatea de angajat docil, cu un minim angajament și cu implicarea la milimetru pe sarcina stabilită în contract, aruncă tot greul pe spinarea șefilor. Decât să vadă cum secundul rezolvă prost o problemă, patronul preferă să ia el o sarcină în plus. Apoi alta… și… încă una etc. Așa ajunge un șef să muncească mai mult decât oricare dintre angajați. Cei mandatați să conducă destinele unei firme au aceeași soartă. Ideea că șeful doar comandă mai este valabilă, poate, numai prin fabricile pe care statul le iartă de datorii și unde scaunele de directori sunt ocupate de dinozauri antedecembriști.
L-am întrebat pe unul administratorii salahori de ce nu-și trimite oamenii acolo unde lui îi e foarte greu să ajungă. “Nu am de ales. Dacă nu mă duc eu nu am garanția că problema va fi rezolvată așa cum trebuie”, mi-a răspuns.
Când și cum se va găsi leac pentru această boală cu rădăcini înfipte adânc e greu de spus. Poate atunci când șefii împovărați vor înțelege că oamenii valoroși nu înseamnă nimic dacă nu sunt, în primul rând, oameni de caracter.
Florin MARCEL
