“Prieteni” și vitriol

Am amețit săptămâna ce stă să se încheie la loviturile încasate din toate părțile. Cu vânătăi profunde, dar mai ales cu sângerări în părți în care nu-i interesează nici pe colegii din presă, nici pe procurorii în care s-a trezit brusc simțul dreptății după ce i-au îndopat pe jurnaliști cu adevărurile lor, trunchiate, părtinitoare etc., nici pe cititorul care ieri era fanul meu și astăzi ar ridica piatra, aruncându-mă fără vreun regret în malaxorul infractorilor, am încercat să mă ridic. Am rămas buimăcită vreo două zile, timp în care creierul îmi era paralizat de comentariile, parcă îmbibate cu vitriol, ale personajelor din breaslă, ale afaceriștilor de carton postrevoluționari sau ale politicienilor artiști ai minciunii. “Șantajiști, arestați, condamnați, trădător și alte asemenea”, sulițe verbale care mi-au tronat în minte în primele zile ale săptămânii.

În a doua zi, în a treia zi și în următoarele am așteptat un telefon. De la așa-zișii prieteni pe care îi aveam. Nu a sunat aproape nimeni, nici din curiozitate, nici din simpatie, nici de fericire, de parcă peste noapte devenisem inamicul public nr. 1. Un fost prieten, dușman, care nu mai prezintă importanță, interes de vreme ce este căzut, zdrobit și o mână în ajutor ar însemna oareșce speranță.

În a treia zi însă m-am adunat. Noroc cu un pumn de prieteni, dublată de siguranța omului care știe foarte multe și, de fapt, află că nu știe nimic. Nu o luați nici în sens patetic, nici ca o scuză, e pur și simplu o părere de moment. Apoi m-a ajutat și revolta. Pe care o simt și acum și pe care o voi mai resimți câtva timp de acum încolo.

Revolta că șapte jurnaliști, vinovați sau nu, sunt condamnați înainte de a fi judecați. Revolta că șapte jurnaliști sunt arestați și închiși ca și cum ar fi cel mai periculos grup infracțional, organizat după cele mai periculoase standarde ale grupărilor de crimă organizată, terorism etc. Revolta că procurorii au mințit, au urmărit un singur scop – anihilarea “criminalului grup organizat” și a publicațiilor pe care le editează. Revolta împotriva delatorilor care și-au vindecat și și-au spălat bubele puroiate, cred ei, printr-un denunț. Revolta împotriva închiderii fizice a două redacții, cred că, cu acest aspect ar fi trebuit să încep, dându-mi dreptul să afirm că dincolo de arestările intimidante care au avut loc pentru presupusa infracțiune de șantaj (îmi permit să spun și presupusă până când judecătorii vor pronunța o hotărâre irevocabilă, respectând un principiu de bază al dreptului – prezumția de nevinovăție), cei care au ordonat execuția urmăreau altceva. Și ar mai fi multe în acest dosar al rușinii care mă revoltă. Însă nici nu vreau să vă plictisesc și oricum nu mă credeți. Scriu însă pentru că vreau să îmi spun punctul de vedere, acela lovit cu pietre. Pentru că nu o să mă convingă nimeni, nici măcar un judecător pus să deseneze destine cu o balanță roasă de corupție, că în spatele acuzației de șantaj nu mai este nimic.

Apoi am văzut în această săptămână mizeria umană de cât de puțin are nevoie să împroaște. Am simțit pe propria piele, pentru că vrem, nu vrem, suntem în același “grup extins infracțional” ce înseamnă prietenul la nevoie se cunoaște. Am trăit prăbușindu-mi-se o lume în care aveam încredere, în care respectam oameni, în care, deși mă îndoiam de Justiție, aveam încredere în unii reprezentanți ai ei. În câteva zile piramida valorilor mele a fost dărâmată. Și am încetat să mai cred în ea, în oamenii din jurul meu, pe care îi voi cântări de zece ori înainte să accept că îmi pot fi măcar amici (ați putea afirma răutăcioși că e o iluzie a mea că cineva m-ar vrea de amică).

M-am întrebat retoric unde or fi oamenii care au apelat la noi pentru că eram ultima speranță că ceva se va rezolva, unde au fost polițiștii, procurorii, ofițerii din serviciile secrete când sesizam derapajele legale ale unor personaje publice care acum dau cu demagogia și cu barda în publicațiile pe care le coordonez editorial, de ce nu s-au ascuns în văgăuna struțului judecătorii care i-au dus pe oameni la limita nebuniei prin verdictele lor nedrepte.

Zilele acestea noțiunile de adevăr, dreptate, justiție au mai murit puțin în România. Au câștigat în schimb delațiunea, nedreptatea și injustiția. Ziaristul și-a mai pierdut din credibilitate și nu doar din cauza scandalului izbucnit la Cluj. Ziaristul s-a dovedit laș, bârfitor, fățarnic, la umbra unor pseudonime. Trist, dar presa a pierdut, poate doar pentru o perioadă, privilegiul de a fi cea de-a patra putere în stat. Și a pierdut pe mâna ei.

Ligia VORO