Prietenie versus pupincurism

Este surprinzătoare nonşalanţa cu care, în cel de-al treilea mileniu, noi, locuitorii acestor meleaguri carpato-danubiano-pontice invocăm – în chip de atitudine salvatoare – chestia aceea cu sabia şi cu capul plecat ce rămâne netăiat. Adică tronează în continuare la locul lui, pe nişte umeri demult aplecaţi de povara laşităţii sau a nemerniciei. Dar asta nu ne interesează. Cosmetizăm şi mergem mai departe. (De fapt, ne zbatem într-o profundă mocirlă, dar ne amăgim spunându-ne şi spunându-le altora că avansăm.) Important este să ne meargă bine, chiar dacă minţim cum respirăm sau dacă îi inducem în eroare pe cei mulţi, a căror responsabilitate o purtăm ori pe cei din jurul nostru, pe care ar trebui să-i ajutăm, ocrotim, sprijinim, ridicăm.
Ţinem capul plecat şi linguşim. Faţă în faţă – cu o pudoare de fată bătrână -, în scris – cu un condei tocit de-atâta încovoiere-, în show-uri televizate – cu o roşeaţă de adolescent în vâltoarea pubertăţii. Iar după o partidă de reuşit pupincurism ne simţim eliberaţi. O putem lua de la capăt. Avem impresia că nimeni nu ne-a perceput manevra. Nici cei de lângă noi nici cei de departe. Ne înşelăm, dar perseverăm. Facem spondiloză cervicală de atâta aplecat. Contează doar că tâmpiţii cărora li s-au adresat linguşelile au fost în culmea extazului. Au simţit plăcerea actului împlinit, cu concursul liber al perversiunii noastre. Ne pipăim capul şi vedem că este la locul lui. Suntem mulţumiţi, chiar dacă nu valorează mai mult decât fundul. De fapt, ale noastre sunt amândouă !
Dar pentru că în toate există un echilibru – dacă avem puterea şi răbdarea să-l descoperim – ne este dat să întâlnim şi oameni frumos structuraţi sufleteşte. Setaţi după un superprogram pe care l-au păstrat nevirusat. Cu eforturi (para)normale. Oameni ce consideră pupincurismul o deviere, iar prietenia un deliciu. Sunt cei cărora nu le e teamă nici de sabie nici de confruntare. Sunt cei ce merită să rămână profund în noi. E de ajuns să ştim că există pentru a ne bucura. E de ajuns să ne întindă mâna pentru a-i simţi. E de ajuns să ne mângâie cu un cuvânt pentru a ne transmite forţa de a continua. Sunt prietenii adevăraţi. Ei nu se numără la bucată şi nu se găsesc cu snopul. Dar fiecare e nepreţuit. Loialitatea îi caracterizează şi nu acceptă să o pervertească. Ies în evidenţă într-o mare de pupincurişti. (Îmi revine în minte una dintre întrebările puse de curând, cu ocazia unei aşa-zise verificări profesionale, de către o persoană din comisie, unei grefiere. Acea „respectabilă” membră a cerut să i se dea definiţia loialităţii, deşi o asemenea întrebare nu avea nimic cu… prefectura, iar autoarea ei nu era deloc îndreptăţirea să o pună –şi nu doar profesionalmente vorbind…). 
Şi dacă tot ne referim la prietenie, haideţi să ne amintim definiţia nemaiauzită, nemaiîntâlnită, nemaigândită prin care această minunată trăire a fost spurcată de către un telespectator (în direct) ce cu eforturi considerabile a reuşit să intre – şi să se menţină câteva generaţii – în topul delatorilor mincinoşi. El afirma bâlbâit că prietenie e numai aia în patru, adică două cupluri bine consolidate între ele (cu componenţi de sexe diferite în număr egal: doi + două) care acţionează în permanenţă împreună. Altfel, nici vorbă ! L-aş suspecta pe autor de crasă tâmpenie juvenilă, dar chiar şi aşa i-aş face un compliment…
Fie că viaţa ne e uşoară sau grea, vom sfârşi prin a spune că pentru trăirea pe care o degajă prezenţa unui prieten merită să respingem linguşelile unor gunoaie ce tind să ne împresoare.