Coposu versus Netea

Cincisprezece ani în închisorile comuniste și alți doi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Eliberat în 1964, Corneliu Coposu, un lider carismatic – de la moartea căruia în noiembrie 2005 se împlinesc zece ani – fost secretar general al P.N.Å¢. și secretar particular al lui Iuliu Maniu, a rămas în continuare în obiectivul Securității, până pe 12 decembrie 1989. Conștient de măsurile de supraveghere luate împotriva sa, Coposu nu și-a disimulat comportamentul, ci, dimpotrivă, i-a atacat dur pe cei din “vechea gardă”, pe care i-a suspectat că au acceptat compromisul cu regimul comunist, ori chiar au făcut “pactul cu diavolul”. Unul dintre cei detestați de el era chiar istoricul mureșean Vasile Netea.

Născut în 1914 în comuna Bobota, județul Sălaj, Corneliu Coposu era fiul lui Valentin Coposu, protopop greco-catolic, doctor în teologie și specialist în limba arameică. În același timp, Valentin Coposu era și președinte al Ligii antirevizioniste, precum și prieten personal cu Iuliu Maniu. E de la sine înțeles că Valentin Coposu a fost preocupat să-i asigure fiului său – singurul între mai multe fete – o educație cât mai bună, dar i-a facilitat și contactul cu mediul politic țărănist. Corneliu Coposu a studiat dreptul la Universitatea din Cluj, dar în același timp a început să facă și ziaristică, implicându-se activ în politica P.N.Å¢. ajungând astfel în atenția lui Iuliu Maniu. Desele sale atitudini anticarliste i-au atras o “atenție sporită” și din partea Siguranței statului român, care i-a deschis chiar și un dosar de urmărire informativă. În 1937, Corneliu Coposu a suferit prima condamnare pentru “lezmajestate”. În timpul acestei detenții a cunoscut-o pe Ana Pauker, condamnată pentru activitate comunistă. În timpul regimului de dictatură antonesciană, Corneliu Coposu a rămas în continuare în atenția Siguranței statului român.

Mărire și decădere

În 1940, Corneliu Coposu a devenit secretar particular a lui Iuliu Maniu și s-a mutat la București. Prin funcția pe care o îndeplinea în acel moment, Coposu era în temă cu evenimentele politice în curs, fiind un obișnuit al reuniunilor mondene din București, unde și-a făcut o serie de relații, atât în cercurile politice, cât și în cele diplomatice. Arestat în 1947 de comuniști, Corneliu Coposu a fost condamnat la 15 ani închisoare și doi ani de domiciliu obligatoriu pentru “crima de activitate intensă contra clasei muncitoare”. În 1964, după ce trecuse prin 16 închisori, a primit permisiunea să se stabilească în București, câștigându-și existența ca muncitor, normator, contabil, etc. Soția sa, Arlette (Marcovici) Coposu, eliberată și ea la puțin timp după el, a murit la câțiva ani după eliberare, de un cancer galopant. Deși nu mai desfășura nici un fel de activitate politică, Corneliu Coposu avea o capacitate deosebită de a polariza atenția și de a-i strânge în jurul său pe cei ce făcuseră parte din partidele istorice (P.N.L. și P.N.Å¢.), el fiind perceput în continuare de regim, ca un real pericol. Drept urmare, filajul neîntrerupt cu echipe mobile, până în decembrie 1989, plasarea de microfoane în locuință, percheziții domiciliare (27 la număr), cenzurarea corespondenței și înfiltrarea mediilor pe care le frecventa cu diverși informatori, au fost măsurile uzuale luate de Securitate pentru supravegherea permanentă a lui Corneliu Coposu. Pe mulți dintre informatorii săi, Coposu i-a cunoscut, dar a continuat să-i tolereze în anturajul său.

“Sursa” I.C. Drăgan

Dosarul de la Securitate a lui Corneliu Coposu este impresionant. Zeci și sute de note informative date de diverși informatori sau surse voluntare, dar și rapoarte întocmite de diferiți ofițeri de securitate, ar putea constitui baza documentării pentru recompunerea vieții lui Corneliu Coposu. Unii informatori sau surse apar cu nume reale, dar cei mai mulți cu numele de cod. Iată, spre exemplu, într-un raport al unui ofițer de securitate din data de 6 aprilie 1985, apare menționată sursa I.C. Drăgan, cunoscutul multimiliardar italian, de origine română. “Sursa I.C. Drăgan, consemna conștiincios ofițerul, mi-a relatat că a fost în București zilele trecute și l-a vizitat acasă pe Corneliu Coposu…s-au discutat probleme politice printre care și cea a alegerilor pentru M.A.N. și consiliile populare care au fost apreciate de Coposu ca un simulacru de alegeri. De la Iancu Rațiu, mi-a spus că nu are vești de mult timp. A făcut, de asemenea, scurte referiri la disensiunile dintre grupările emigrației române și mai ales dintre I.C. Drăgan și Iancu Rațiu, liderii acestora”. Același ofițer, referitor la Corneliu Coposu, consemna pe data de 13 noiembrie 1985: “Sursa I.C.Drăgan a relatat faptul că s-a manifestat dușmănos la adresa conducerii superioare de partid și a membrilor familiei prezidențiale”. O sursă neidentificată menționa într-un alt context: “A fost la masă cu Gheorghe Mocanu, amiralul Horia Măcelaru, Ion Bănică, Tudor Popescu, colonelul Ion Ștefănescu, Dan Manolescu și alții. Nicolae Carandino, unul dintre ei, a precizat de la început că după masa de anul trecut a fost chemat la Securitate unde i s-a relatat tot ceea ce vorbise, așa că la această masă va vorbi numai despre curve”. Corespondența lui Coposu era frecvent deschisă. Iată, spre exemplu, un pasaj dintr-o scrisoare (interceptată de Securitate), primită în aprilie 1988 de Coposu de la un prieten, Dean Milhovan-Mitu, stabilit în San Juan/Porto Rico: “…anumite grupări evreiești, care până acum erau favorabile președintelui Ceaușescu, par a-și fi schimbat atitudinea și, de necrezut, par a-și pregăti omul lor de mâine: Silviu Brucan…Å¢i-aș fi foarte îndatorat dacă mi-ai trimite ceva date despre el, fiindcă aici i se face mare reclamă de patriot român, dar din câte știu eu, el a fost un apropiat al Anei Pauker și al perioadei staliniste”.

Vasile Netea – un caz ceva mai aparte

Cu siguranță că inconsecvențele politice, dar probabil și alte atitudini ale lui Vasile Netea, istoricul mureșean stabilit la București, și el un prigonit de regimul comunist, nu i-au scăpat lui Corneliu Coposu. Netea, năcut în 1912 (mort în 1989), făcuse politică liberală în perioada interbelică la Mureș, vădit influențat în acest sens de nașul său de cununie, liderul liberal local Emil A.Dandea. Dar cum “interesul poartă fesul”, în 1938, odată cu instalarea regimului de dictatură regală, Netea părăsise barca liberală și se înregimentase în Frontul Renașterii Naționale. El îi adusese și câteva (penibile) omagii lui Carol al II-lea, numindu-l pe acesta “Făt-Frumos al plaiurilor românești”. Nu știm care au fost motivațiile lui Netea atunci (deși nu sunt greu de presupus) sau mai târziu când i-a adus omagii și lui Ceaușescu, dar această atitudine – și nu numai – au fost sever criticate de Coposu. Într-o notă informativă din iulie 1972, scrisă pentru un ofițer de securitate, un informator menționa: “L-am întrebat pe Coposu ce este adevărat din demonstrația care a avut loc cu ocazia parastasului lui Tache Ionescu…Coposu mi-a spus că a fost la acel parastas, dar în momentul în care a început să vorbească Vasile Netea, a părăsit biserica deoarece îl detestă pe Netea, care nu are prestigiul moral să vorbească despre oamenii politici din trecut, de când a scris o lucrare despre Unire, unde nici măcar nu pomenește de Iuliu Maniu…odată cu el (Coposu-n.r.) au mai ieșit din biserică încă vreo 30-40 de persoane”.

Într-adevăr, în lucrarea “O zi din istoria Transilvaniei – 1 Decembrie 1918” a lui Vasile Netea, tipărită de Editura Albatros, în cele 206 pagini și 31 de fotografii care însoțesc lucrarea, nu apare numele (sau fotografia) lui Iuliu Maniu. În schimb, la paginile 205 și 206, Netea a avut grijă să-l “tămâieze” pe Ceaușescu și politica PCR. Oricum nu o făcea pentru prima oară. Succesul, ori poate supraviețuirea în peisajul literelor – în cazul lui Netea – a avut în mod cert un preț. Poate prea mare. Acesta nu i-a scăpat lui Corneliu Coposu….

Nicolae BALINT