Privind înapoi cu regret

Viața i-a oferit multe și nemeritate încercări. A trecut prin ea cu demnitate și curaj. Poate și cu puțin umor, cum îi place să spună. Pe front, în Est și în Vest, a întâlnit moartea aproape la fiecare pas. A privit-o în ochi fără sfială. Știa că încă nu-i venise vremea. În anii comunismului a supraviețuit fără să se înscrie în partid. A găsit diverse pretexte. La cei 92 de ani pe care-i are, Gheorghe Mircea este încă foarte sprinten la spirit și la trup. Și îi place să povestească…

Doar vederea-i ușor obosită. Astfel l-am găsit pe mureșeanul Gheorghe Mircea, un om cu o bogată experiență de viață. Dintre coperțile îngălbenite ale unui dosar mi-a arătat pe rând, cu multă răbdare, acte diferite, tăieturi din ziare și multe, foarte multe fotografii. Poate sute. Pe pereți, fotografiile din alt veac ale bunicilor și părinților. De fapt o viață de om începută la Pietriș, în 1914, într-o familie numeroasă, continuată apoi pe front, în Est și în Vest și din nou în țară. Bistrița, Târgoviște, București, Chișinău,

Sibiu, Viena, Praga, iar București, și în cele din urmă Târgu Mureș. Sunt localitățile prin care pașii l-au purtat de-a lungul timpului… și probabil Pietriș. Stația terminus. Pentru că atunci când va pleca spre “marea întâlnire” vrea să se întoarcă în satul natal pe care îl iubește. “Suntem o familie foarte numeroasă, răspândită în țară și în străinătate, spune el. Am avut o soră care a trăit la Brașov. Când a murit am îngropat-o la Pietriș. Și pe cumnatul meu, soțul ei, l-am reînhumat la Pietriș. Nu putea rămâne singur la Brașov. E plin cimitirul de crucile noastre”, încheie Gheorghe Mircea senin. La fel de senin a trecut prin toate încercările vieții. Și cu ușoare accente de umor.

Sentimentul acut al neputinței

“Am făcut Liceul Alexandru Odobescu la Bistrița, și-a început povestea Gheorghe Mircea. Apoi, între 1938-1940, am urmat o școală de maiștri militari de tehnici auto. Speram ca la terminarea școlii să fiu repartizat la Târgu Mureș unde se înființase un Regiment de Care de Luptă. Am fost însă repartizat la Târgoviște. Când a început războiul și evenimentele internaționale au început să se precipite, unitatea mea a plecat în Ardeal fiind pregătită pentru a face față unei intervenții militare dinspre Vest. Ce s-a întâmplat în august 1940, se știe. Am cedat Ardealul fără nici un foc de armă. A fost o cedare dureroasă și am trăit un sentiment acut de neputință, a continuat el. Noi, ardelenii, am avut impresia că am fost trădați de cei de la București”. Vizibil emoționat și parcă retrăind acele momente, a adăugat: “Pe măsură ce ne retrăgeam – așa cum se convenise la Viena – armata maghiară înainta. Nu s-a tras niciun foc de armă. Am asistat atunci la scene dureroase. Soldații în special, dar și cadre militare – ardeleni din partea cedată – făceam cerere de demobilizare sau de trecere în rezervă pentru că ne rămâneau familiile acolo. Nu ni s-a aprobat. Atunci unii au dezertat. Și un prieten de-al meu, coleg de Școală militară, Ioan Melaniuc, a făcut asta. Era din Maramureș. Aveam să-l întâlnesc peste ani, într-o altă conjunctură și într-o altă postură. Una foarte importantă”.

“Bine că v-a adus Dumnezeu…”

“Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, și-a depănat mai departe firul vieții Gheorghe Mircea, m-a prins în București cu Regimentul 2, care de Luptă. Am venit de la Târgoviște cu tancuri și alte blindate. În gara Titu a fost oprită întreaga garnitură din cauza unui sabotaj legionar. Foarte bine informați, legionarii au încercat să împiedice venirea unităților militare spre capitală. N-a durat mult și rebeliunea lor a fost înăbușită”. Frontul însă l-a marcat cel mai mult. Cele mai multe amintiri le are de acolo. “În vara lui ’41 am plecat pe frontul de Est. La Hâncești, în apropiere de Chișinău, am fost primiți cu pâine și sare de frații basarabeni. Plângând ne-au întins bucatele zicându-ne: Bine că v-a adus Dumnezeu. Dar peste puțin timp însă Dumnezeu le-a adus din nou pe ruși… N-au scăpat de ei nici acum”. “Tot la Chișinău, a mai spus Mircea, am avut ocazia să dau mâna cu generalul Antonescu, conducătorul statului. Eram lângă tancul meu, iar generalul era într-o inspecție pe front. După puțin timp am fost rănit, dar am revenit din nou pe front. După 23 august 1944, când am întors armele împotriva nemților, am participat la război pe frontul de Vest. Pe 26 februarie 1945 am intrat cu unitatea mea, Regimentul 2 Care de Luptă, în Cehoslovacia. Acum eram aliați cu rușii. Ce interesantă este istoria… Dușmanii de ieri erau aliații de azi. Apoi am venit acasă”.

“Purtam măgarul cu demnitate…”

De politică s-a ferit ca “dracul de tămâie”, cum îi place să spună. “După întoarcerea mea de pe front, evenimentele politice au luat un curs aberant. Ai mei, cei de la țară, s-au ținut și ei departe de politică și poate de aceea comuniștii m-au ales să fac un curs de propagandă specială la Breaza. Urmau să reorganizeze armata și să o politizeze. În acest scop aveau nevoie de politruci. Au înființat Direcția de Cultură și Propagandă (ECP). Am terminat cursul de propagandiști, dar n-am ajuns niciodată propagandist. Nu era de mine. Mie-mi place să șurubăresc și să meșteresc. Am cerut să fiu trecut în rezervă promițând că voi fi un om de nădejde și că voi sluji cu credință noul regim. De slujit este drept că l-am slujit ca toți cei peste 20 de milioane de locuitori, dar membru de partid n-am fost niciodată… am reușit să tot amân momentul spunând ba că nu sunt pregătit, ba că nu sunt la înălțimea încrederii care mi se acordă… M-am ținut fată mare, ca să zic așa”, a încheiat cu umor Gheorghe Mircea. “Mi s-a aprobat cu oarecare greutate trecerea în rezervă și am plecat la Bistrița, a continuat Mircea. Aici l-am întâlnit pe fostul meu coleg de Școală militară, Ion Melaniuc, dezertorul din ’40. Era subprefect comunist la Bistrița. După ce dezertase din armata română evitase contactul cu autoritățile maghiare. Nu se întorsese în Maramureș de unde era, ci se stabilise la Bistrița. Mi-a povestit că-și lăsase barbă și-și cumpărase un măgar cu care făcea cărăușie. Bătea pe la porțile celor înstăriți, făcându-le diferite servicii. Purtam măgarul cu demnitate, mi-a spus el, și tare mi-a plăcut expresia asta a lui”. Vorbind despre fostul coleg, Mircea a mai adăugat: “A reușit să supraviețuiască războiului, ocupației și iată-l acum subprefect. Într-adevăr învățase bine lecția supraviețuirii. Mi-a propus să rămân la Bistrița că-mi dă o funcție de răspundere, dar n-am rămas. Nu era locul meu acolo… Așa că am venit la Târgu Mureș”.

“O să punem steagul roșu cu secera și ciocanul…”

După venirea la Târgu Mureș pentru Gheorghe Mircea au urmat alte încercări, pe care însă le-a depășit de fiecare dată cu calm și cu mult tact. “Între 1946-1947 am fost președintele Frontului Plugarilor din Mureș, a declarat el. Frontul era apropiat de Partidul Comunist. N-am ce să-mi reproșez și cred că nici alții n-au ce să-mi reproșeze. Am făcut mult bine în vremurile acelea grele. Probleme mari am avut în 1947 când, la o ședință furtunoasă a Frontului Plugarilor, un grup de reprezentanți ai minorității maghiare de aici din oraș m-au întrebat de ce nu punem și steagurile maghiare pe instituții lângă cele românești. I-am răspuns că nu le mai punem pentru că în curând o să le dăm jos și pe cele românești. În schimb o să le punem pe cele roșii cu secera și ciocanul și atunci o să fim mulțumiți cu toții, români și maghiari… Nu prea am greșit pentru că stegurile roșii au fost atârnate peste tot aproape 60 de ani. Cât despre mulțumirea din acei ani asta sună azi ca a glumă amară… Dar să știți că nici vremurile de azi nu sunt prea grozave. Oamenii au așteptat mult mai mult după 1989. Ce s-a împlinit, însă, din așteptările lor…”

Nicolae BALINT