Ursul brun, cel fãrã coadã

Astfel cum le-am auzit iar și iar, poveștile (nemuritoare ori nu) se învârt în jurul unor pilde hiperbolice menite a ne lecui de obiceiuri urâte. Exagerarea istorioarei este pe mãsura efectului scontat. Cel puțin pentru indivizii de vârstã fragedã. Asupra caracterului cãrora încã (sperãm cã) se poate lucra. Astfel, știm, bunãoarã, cã unui simpatic personaj i-a crescut nasul pânã peste poate, datoritã minciunilor cu care se îndeletnicea. Și de câte ori mai trãsnea una, nasul i se lungea „vãzând cu ochii”. Iar la auzul unora ca acestea, țâncii se sperie îngrozitor. Tot așa, bietul urs, falnic și neînfricat odinioarã, bloc compact de neînvins prin pãdurile autohtone, a pãțit-o rãu. Din cauza lãcomiei și a înfumurãrii personale. A vrut sã domine necondiționat și apele, pe lângã pãdurile montane. Adicã, vroia ca tot peștele sã i se supunã, alãturi de iepurași, vulpițe, bursuci și alte patrupede jucãușe. Dar a calculat greșit. Tot din aroganțã. Ignorând un binecunoscut avertisment, și-a indus voit ideea cã iarna e ca vara. Așa cã și-a pierdut mândrețe de coadã, fãrã sã prindã os de pește. Cam așa glãsuiesc unele dintre poveștile ce ne-au fãcut sã cãdem adormiți chiar și atunci când, spre disperarea pãrinților, juram cã n-o sã punem geanã peste geanã (sau genã peste genã? sau geoanã peste geoanã? – mã rog, poate dvs. vã aduceți mai bine aminte…). Nici realitatea autohtonã nu diferã prea mult de basm, în privința obiceiurilor de care povestioarele cu tâlc încercau sã ne dezvețe. Adicã, tot neadevãruri, tot lãcomie, tot îngâmfare de crapã epiderma (cu stratul subsecvent cu tot). În sfârșit, dupã ce clauza de salvgardare, pe Justiție și Afaceri Interne, se proțãpise deja în pragul nației, datoritã stilului agramat de a conjuga verbul „a reforma” pânã în 2004, zilele acestea am trãit o senzație de ușurare. De dregere a busuiocului. Numai cã aceastã salvare nu a venit pe un cal alb. Și nici plutind pe un covor persan. Ci a însemnat o muncã asiduã, cu insistențe, supãrãri, frisoane. Pentru începerea operațiunii de scoatere a justiției din rahat. Sã ne înțelegem! Nimeni nu poate pretinde cã, dupã nici un an, instanțele de judecatã au devenit, din toate unghiurile, ceea ce ar trebui sã fie: sanctuare ale dreptãții. Sã fim serioși. Anomaliile încã se lãfãie cu duiumul. Judecãtori și procurori care nu știu carte și nici mãcar nu se obosesc sã o învețe, judecãtori și procurori care pronunțã orice și oricum de dragul grațiilor mai-marilor, judecãtori și procurori scãpați pe ei de teama șefilor, grefieri și registratori obraznici, lascivi, incapabili. Și pentru asta vinovați sunt, în primul rând, cei ce au permis, ba chiar au aprobat expres, promovarea unor rebuturi. Cãci, din pãcate, sunt destule. Stau așa, cu numele pe organigramã și se uitã la dosare precum vițelul la poarta de termopan. Dupã care, le mânuiesc și hotãrãsc. Ce-i de fãcut? Cum naiba sã pui în aplicare o reformã, fie ea și napoleonianã, cu astfel de indivizi? Care nu se știu reforma nici pe ei înșiși. Ei, tocmai în asta constã succesul vãdit al rezultatului de ultimã orã. Sã obții fraze clar pozitive de la vicepreședintele Comisiei Europene, când te-ai încãpãțânat sã fii competitiv cu (destul) material didactic de calitate mai mult decât îndoielnicã. (Îi lãsãm la o parte pe judecãtorii, procurorii, grefierii, registratorii buni, cãci ei știu ce au de fãcut. Și fac. Atunci când sunt lãsați. Din pãcate, prezența lor în plutonul de primã linie e încã departe de procentajul normal.) Adevãratul salt îl constituie cel de la clauza de salvgardare, pe capitolul Justiție, la laude. În doar câteva luni. Și astea nu se dau pe ochi frumoși ori machiați. Cã din ãștia (machiați, nu frumoși) avea și fosta ministrã. Ba chiar și anteriorul ocupant al scaunul ministerial știa sã priveascã destul de galeș. Cu toate astea, clauza de salvgardare nu i-a ocolit. Mai corect spus, nu ne-a ocolit. Cãci noi suntem cei care simțim efectele, nu ei! și când, vorba d-nei ministru al Justiției – principalul actor al scenei încheiate deunãzi cu aplauze europene, ar trebui sã ne bucurãm, mãcar puțintel cã, în fine, ne-am așezat pe drumul bun, vine și pleasca. Marea formațiune de opoziție, care afirma foarte sus și foarte tare cã era pãtrunsã de punerea umãrului la rezolvarea problemelor integrãrii, lanseazã în eter faza cu moțiunea de cenzurã pe Justiție. Simplã. Pe plitã, fãrã zahãr, fãrã gem. Adicã Europa zice, bravo, vlahilor, în sfârșitul sfârșitului v-ați pus pe treabã bunã în Justiție, iar formațiunea cu pricina zice „niet” (scriem cum se pronunțã, cã, spre deosebire de ei, noi n-am luat lecții de la Kremlin). Fie cã afirmația lor se va materializa, fie cã nu, scene de acest tip ne dovedesc de ce s-a întâmplat și încã se întâmplã ca ursul brun sã rãmânã fãrã coadã. Fraierit de vulpe. Așa, la botul calului!

de Andreea Ciucã