Puritatea privirii dintai
In fiecare an, cu fiecare promotie de studenti, cu fiecare start de stagiune, cu fiecare zi, breasla artistilor teatrului romanesc se intregeste pe scena asupra careia spectatorul este chemat sa le consfinteasca arta cu gestul celei dintai priviri. Aici, in sala de teatru, lumea in care ei au ales sa traiasca si sa isi implineasca destinul ca fiinte umane. Aici, unde au inteles ca nu pot fi subiectivi atata timp cat nu vor trai constienti de tot ceea ce fac. Fiindca, cu certitudine, nu poate exista diferenta de calitate intre persoana artistica si persoana privata. Acolo unde exista, undeva se minte. Au inteles ca teatrul este o intalnire intre oameni ca noduri fundamentale ale acestei existente. Si ca nu ai voie, tu pentru tine insuti, sa faci teatru de dragul teatrului, al faimei si al banilor. Au inteles ca in teatru, daca trisezi, te trisezi. Pentru ca nu parcurgem aceasta viata decat o singura data si avem datoria sa o facem total. De aceea, cei care aleg aceasta cale, nici pe departe cea mai usoara, constientizeaza ca munca in teatru este exigenta, cruzime. Au inteles ca astazi, teatrul este asa cum este, pentru ca teatrul suntem noi, toti cei care avem puterea de a cladi ceva viabil, dar si cei care “vrem pana la o mie, dar facem pana la sase” (Tudor Arghezi). Noi/ei – clasici – alternativi – contemporani. Caci oricine poate face teatru si fiecare poate alege cum sa-l faca; este vorba de libertate. Libertatea alegerilor, libertatea responsabilitatilor. Teatrul este dublul acestei lumi, unul dintre limbajele ei fundamentale “care nu se regaseste in nimic, dar foloseste toate limbajele: gesturi, sunete, cuvinte, foc, strigate, se regaseste exact in punctul in care spiritul are nevoie de un limbaj ca sa se manifeste.” (Antonin Artaud, “Teatrul si cultura”). Inainte de a deveni un produs cultural simbolic, teatrul a fost dorinta fiintei umane.
Suntem condamnati de noi insine, de intreaga evolutie a vietii fiintei umane, de tot ceea ce suntem, nu suntem si am fi putut, de ceea ce ne pregatim sa fim. Teatrul poate fi si un drum spre eliberare, spre acea mantuire care care este punctul central al oricarui sistem de gandire, religios sau nu. Teatrul – semn, drama, tragedie, absurd, simbol, pasiune, viata…
