Uncategorized

Putin, enigm aticul ţar

De la Stalin încoace, Rusia nu a mai avut un lider atât de puternic şi de adulat ca Vladimir Putin. Cu toate acestea,  pentru majoritatea ruşilor, conducătorul Kremlinului rămâne o enigmă. După patru ani de domnie necontestată, aproape nimeni nu a reuşit încă să răspundă cu adevărat la întrebarea: Cine este şi ce vrea Putin?

Odată cu obţinerea celui de-al doilea mandat prezidenţial, Vladimir Putin a devenit cel mai puternic lider al Rusiei din ultimii 50 de ani. Ascensiunea sa fulgerătoare este fără precedent. Cu doar cinci ani în urmă, Putin era un ilustru necunoscut pe scena politică rusă. Astăzi, numele lui este pe buzele tuturor. Portretele sale împodobesc birourile patriei, a devenit sursă de inspiraţie pentru formaţiile pop, idol al tinerilor boy-scout şi cea mai eficientă reclamă pentru vodcă. Pentru trei sferturi din ruşi, Putin este salvatorul naţiei, cel care a scos ţara din haosul care a urmat prăbuşirii comunismului, liderul fără vicii şi slăbiciuni la care visa în secret o societate traumatizată de 70 de ani de dictatură comunistă.
Pentru restul societăţii, Putin se înscrie în tradiţia istorică a liderilor cu mână de fier ai Rusiei, inaugurată de Ivan cel Groaznic şi Petru cel Mare. Departe de a crede că au intrat într-o perioadă de stabilitate, reformă şi domnie a legii, mulţi ruşi se tem că Putin vrea să transforme ţara într-un regim poliţienesc. Semnele sunt îngrijorătoare, spun ei. Sub masca unei democraţii aparente, controlul asupra societăţii se înăspreşte, libertăţile cetăţeneşti se restrâng. Pentru cei foarte puţini care cunosc trecutul lui Putin, acest lucru nu e de mirare: actualul preşedinte al Rusiei şi-a dedicat mare parte din viaţă celei mai sinistre organizaţii din istoria ţării – KGB.

Născut pentru a fi spion

Vladimir Putin s-a născut într-o familie de muncitori, la 7 octombrie 1952, în oraşul Leningrad, actualul Sankt Petersburg. Şi-a petrecut copilăria pe străzile oraşului, luând parte la bătăile dintre “băieţii de cartier.” La 12 ani, tânărul Putin a făcut cunoştinţă cu judo-ul. Antrenorul său, Anatoli Rakhlin, îşi aminteşte că Vladimir s-a dedicat total sportului: “Zilnic, străbătea oraşul o oră pentru a ajunge la sala de antrenament. Era disciplinat şi concentrat. Avea tipul de caracter care-mi plăcea cel mai mult: extrem de calm, cu sânge rece, un luptător foarte inteligent. Nu se temea de nimeni. Judo l-a învăţat să profite de greşelile adversarului şi să-l doboare în momentele de slăbiciune.”
     În ce priveşte şcoala, Putin nu s-a remarcat prin rezultate deosebite. Profesoara lui de istorie, Tamara Stelmajova, spune doar că elevul Putin “era un băiat foarte serios, care-şi ajuta colegii să-şi facă temele”.
    Anatoli Rakhlin susţine că încă de atunci, Putin ştia deja în ce direcţie o va lua: “Când avea 16 sau 17 ani, a decis că viaţa sa va fi spionajul”. Dealtfel, în anii ’60, febra spionajului era la paroxism în Uniunea Sovietică. “Se publicau o mulţime de cărţi despre serviciile secrete. Munca de spion era foarte populară. Toată lumea vorbea de lupta împotriva fascismului, a capitalismului. Filmul său favorit era unul de spionaj – “Sabia şi scutul”.
     Curând, visul lui Putin a devenit realitate. După ce a studiat Dreptul la Universitatea din Sankt Petersburg, Putin a ajuns în 1979 la Moscova, unde a intrat în rândurile KGB. Prima sa misiune a fost în Republica Democrată Germană. Vladimir Usolţsev, coleg cu Putin în oraşul est-german Dresda, spune că actualul preşedinte a fost mai degrabă un spion de valoare medie: “Îi plăcea muzica pop, pe care obişnuia să o fredoneze. Vorbea bine limba germană, însă nu o stăpânea la perfecţiune, aşa cum pretind cei care îl ridică astăzi în slăvi. Sarcina lui Putin era să recruteze informatori din rândul studenţilor străini de la Universitatea Tehnică din Dresda. Se întâlnea cu ei în maşină, pe terenurile mlăştinoase din jurul oraşului. Căderea comunismului
est-german, în 1989, a fost o grea lovitură pentru Putin.
Şefii săi au părăsit Germania şi au lăsat Stasi, serviciul secret al RDG, total neprotejat. Putin a fost foarte supărat din cauza asta.”

Trăgătorul de sfori
 
Versiunile despre activitatea lui Putin la începutul anilor 1990 diferă. Preşedintele rus susţine că în 1991 şi-a dat demisia din KGB şi că s-a gândit chiar să devină şofer de taxi. Cert este faptul că în momentul puciului din august 1991, Putin lucra pentru preşedintele Sovietului Local al Leningradului, Anatoli Sobceak.
Gurile rele spun că Putin a jucat un rol important în timpul tentativei de lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov, fiind intermediarul discuţiei dintre Sobceak şi şeful KGB din Leningrad, generalul Kurkov. În urma convorbirii telefonice, cei doi oficiali au ajuns la un acord care a salvat Leningradul din mâinile puciştilor. Ambele părţi au avut de câştigat. Oraşul a evitat vărsarea de sânge, iar KGB-ul şi-a continuat nestânjenit activitatea.
     Felul în care Putin a contribuit la rezolvarea crizei din Leningrad este definitoriu pentru ascensiunea sa şi evoluţia ulterioară a societăţii ruseşti. Putin, negociatorul din umbră şi trăgătorul de sfori din spatele cortinei, a orchestrat acordul prin care în mănuşa subţire a democraţiei ruse a fost introdus pumnul de fier al KGB-ului.
După puci, Putin a devenit mâna dreaptă a lui Sobceak, stându-i alături
de-a lungul turbulenţilor ani ’90, când oraşul Sankt Petersburg a fost măcinat de crima organizată şi de scandaluri financiare. Numele lui Putin nu a rămas străin de aceste scandaluri. El a deţinut un post în consiliul de administraţie al companiei SPAG, care a fost cercetată de procurorii germani pentru că ar fi spălat 11 milioane de dolari oferiţi de crima organizată. Astăzi, Kremlinul neagă asocierea lui Putin cu această firmă, dar documentele existente susţin contrariul. Putin i-a rămas loial lui Sobceak până în 1996, când primarul din Sankt-Petersburg a pierdut alegerile.

În ochiul ciclonului
   
Cum veştile despre calităţile sale profesionale ajunseseră demult la Moscova, Putin a fost convocat în martie 1997 în capitală. În biografia sa, actualul preşedinte recunoaşte că legăturile sale cu KGB şi armata i-au ajutat ascensiunea. Vladimir Usolţsev spune că un alt factor care a contribuit la promovarea rapidă a lui Putin în ierarhia puterii a fost “talentul uimitor de a-i fermeca pe oameni, mai ales pe cei în vârstă”. 
În plus, la acea vreme, la Kremlin domnea degringolada. Sănătatea preşedintelui Ielţin, mare consumator de votcă, se deteriora pe zi ce trece. Tot mai slăbit, Ielţin a găsit în discretul şi loialul Putin un om puternic, de încredere, un ajutor indispensabil. De aici încolo, ascensiunea lui Putin a fost fulgerătoare: în mai 1998 a primit postul de şef al personalului administraţiei prezidenţiale, iar în iulie 1998 este numit directorul FSB, fostul KGB. Lovitura de teatru vine în august 1999. Hărţuit de probleme de sănătate şi ameninţat cu destituirea, Ielţin găseşte o cale onorabilă de a ieşi din scena politică, anunţând că va demisiona din funcţie. Stupefiată, Rusia află că succesorul lui Ielţin va fi necunoscutul Vladimir Putin care, pentru început, este făcut prim-ministru.
În ajunul Anului Nou, Putin preia frâiele puterii şi lansează o campanie militară violentă în Cecenia, ca reacţie la o serie de atentate cu bombă în Moscova, puse pe seama militanţilor ceceni. Riposta dură a lui Putin îi asigură o victorie lejeră în alegerile prezidenţiale din martie 2000.
Ultimii patru ani au fost martorii consolidării neîntrerupte a puterii lui Putin. Acesta n-a ezitat să se ia la trântă cu oligarhia, clica de afacerişti care s-a îmbogăţit în urma privatizărilor dubioase din anii 1990 şi a condus de facto ţara în timpul lui Ielţin.
Se ştie că, la începutul mandatului său, Putin a încheiat un pact de neagresiune cu oligarhii: aceştia au promis că nu se vor amesteca în politică, iar Putin că nu se va băga în afacerile lor. Pactul a fost rupt după ce unul dintre oligarhi, Mihail Khodorkovsky, a finanţat puternic opoziţia şi a dat de înţeles că are ambiţii prezidenţiale. La sfârşitul anului trecut, magnatul rus a fost arestat, iar procurorii au început  să dea târcoale unui alt miliardar – Roman Abramovici, patronul echipei Chelsea.
Dacă măsurile luate împotriva oligarhilor s-au bucurat de simpatia opiniei publice, nu acelaşi lucru se poate spune despre atitudinea Kremlinului faţă de mass-media.

Un despot uminat?

La această oră, toate mijloacele de informare sunt sub cizma puterii. Putin a profitat de asediul teatrului Dubrovska pentru a pune la zid canalul NTV, care a transmis în direct atacul asupra comandoului cecen. NTV a fost acuzat că a pus în pericol interesele de securitate ale Rusiei, iar şeful postului de televiziune a fost demis. Pachetul majoritar de acţiuni al NTV este deţinut acum de gigantul rus Gazprom, care la rândul lui este controlat de Kremlin.
De asemenea, canalele televiziunii de stat prezintă extrem de favorabil activitatea zilnică a preşedintelui, iar restul mass-media, aflată în proprietatea unor oligarhi simpatizanţi ai Kremlinului, ştie că există câteva subiecte de care nu trebuie să se atingă.
Maşinăria mediatică a Kremlinului şi-a dovedit eficienţa în timpul recentelor alegerilor parlamentare, când partidele de opoziţie au fost denigrate şi ridiculizate non-stop. Partidul Rusia Unită, protejat de Kremlin, a obţinut majoritatea absolută în Parlament. La alegerile prezidenţiale, Putin n-a avut practic nici un contracandidat. Pentru liderul rus, care n-a făcut nici un secret din dorinţa de a conduce Rusia la fel ca ţarul Petru cel Mare, viitorul pare roz: economia merge bine, opoziţia a amuţit, iar mass-media îi cântă în strună. În realitate însă, aşa cum avertiza un jurnalist rus, ultimele evoluţii sunt îngrijorătoare: “Discuţiile despre un stat poliţienesc sunt premature, dar FSB devine rapid căpcăunul omnipotent din era sovietică. În martie anul trecut, Putin a făcut exact acel lucru pe care i l-a promis lui Ielţin că nu-l va face: a semnat un decret prin care a dat FSB-ului controlul asupra frontierelor şi dreptul de supraveghere electronică. Toţi suntem derutaţi. Nimeni nu ştie care sunt planurile Kremlinului. Dar pe măsură ce trece timpul, începem să ne dăm seama că este vorba de goana după putere, de setea de a acapara tot mai multă putere”.

Motivele popularităţii lui Putin

Realizările sale: 22%
Speranţa că va continua seria
de succese şi în viitor: 32%
Calităţile sale personale
şi profesionale: 22%
Deocamdată nu există nici un
om politic mai bun: 21%
Dificil de răspuns: 3%
Sondaj de opinie, ianuarie 2004

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close