Covrigi în coadă de câine. European

Umblarea patrupedului credincios cu produse (proaspete) de patiserie în coadă nu-i de ici, de colo. Am tot auzit, de la o vârstă fragedă, ca replică de refuz a unor cereri, mai mult sau mai puțin îndreptățite, cum că satisfacerea lor nu-i posibilă „că doar nu se plimbă câinii cu covrigi în coadă”. Cel puțin prin părțile noastre. Așa că preumblarea lu’ cuțu în susul și-n josul străzii principale, cu cel puțin un covrig la purtător, a devenit o imagine așteptată fie și numai pentru a le face în ciudă neamurilor care ne tot închideau gurile de țânci, doritoare de ciungă nemțească și de ciocolată triunghiulară.

Dar, potrivit regulii, ceea ce-ți dorești cu încăpățânare să se-ntâmple mintenaș vine mult mai târziu, când nu te mai aștepți. Situație ce întărește regula pe care, poate, tocmai o spurcaseși. Va să zică, săptămâna trecută ne plângeam, în sine și de milă, atât din cauza adoptării unei asemenea legi cum e cea de stocare a datelor comunicărilor noastre telefonice, cât și datorită atitudinii flasce a mediului uman înconjurător, față cu ciuntirea democrației. Am ajuns, însă, la foarte scurtă vreme de la emiterea respectivelor critici, să ne dăm seama că, bă’, nu-i chiar așa!

Și o astfel de concluzie înțeleaptă, pe placul oricărei conduceri de stat și a oricărui organ coercitiv (bineînțeles, de bună-credință, acționând numai și numai în armonie suavă cu legea) ne-a fost indusă de ceea ce am văzut (cu ochii bulbucați de mirarea nepriceperii) în ultimele zile. Nu zicem „zău”, nu băgăm mâna în foc, nu ne jurăm pe roșu, dar presupunem cu oarecare greutate (determinată de întâmplările prea deocheate arătate privirii și auzului nostru în ultimii ani), că nu-i deloc singurul caz de caz. Se face că se făceau trei cereri de liberare din închisoare (dincoace de Carpați) care erau respinse, una după alta, datorită motivelor neîntemeiate invocate. Se făcea, apoi, că deținutul era transferat, la propria cerere de contopire a pedepselor (admisă) la un alt penitenciar, de unde a formulat o cerere, singurică, de liberare, admisă (dincolo de Carpați). A se reține: reperul geografic n-are de-a face nici cu prefectura, nici cu prefectura. Întrucât suferea de o grea afecțiune de ochi care nu-i permitea să bage impecabil ața-n ac, cererea i-a fost, deci, admisă, fiind vorba numai de o întrerupere a executării, de 3 luni, și nu de o plecare cu „adios”. În luna mai, anul trecut, deținutul cu pricina părăsea penitenciarul din inima Olteniei pentru a se obloji olfactiv cum se cuvine. După trecerea perioadei de respiro, permisă a fi petrecută printre semenii aflați în (așa-zisă) libertate, ia deținutu’ de unde nu-i! Doar că o astfel de problemă n-a fost problemă, nici pentru persoana în cauză și, cu atât mai puțin, pentru autorități. Care, autorități, sunt, mult mai severe în cazuri în care au, în independența lor recunoscută, „undă verde” de-a face și de-a drege, cum spunea ex-adjunctul organului-de-eradicare-în-masă-a-corupției-în-masă.

Așa fiind, omu’ a plecat, dar n-a mai venit. Când, zilele trecute i s-a observat lipsa, pornindu-se de la nefericitul jaf de la Brașov, la penitenciarul de la Craiova era pace și liniște, întrucât n-aveau în evidențe niciun deținut evadat. Căci nici nu era evadat. Era plecat cu acte în regulă. Și nu numai că și-a luat soarta în mâini, cu strășnicie, ci s-a apucat să se integreze social ca la carte, dovedind că n-avea nevoie de niciun regim de încarcerare. Adicătelea, nu numai că s-a dres rapid de boala care-l măcinase, dar s-a și înscris într-un program de fitness, cum îi stă bine oricărui bărbat în floarea vârstei. Gurile rele (și nu numai), citate de presă, spun că la sala pe care o frecventa se nimereau, când și când, lucrători de poliție. Desigur, aceștia au mai multe scuze. Că nu le-a spus nimeni că-i necesar să-și fileze colegii de antrenament. Că ei când lucrau, atunci lucrau, fie și la fiare, nu căscau gurile-n stânga și-n dreapta. Că suspectu’ n-avea, în fond, nimic suspect la suprafață. Așa-i. Nu-i învinuim pe cei ce-au ridicat aceleași halterele cu deținutu’. Dar nu putem să ne facem că nu vedem pădurea de copaci. De altfel, președintele CSM-ului a pus degetul pe una dintre răni și ne-a explicat că la instanțele din Dolj practica judiciară era după cum o făcea fiecare complet. Mai exact, 3 dosare având obiect similar au fost soluționate în 3 feluri diferite. Bun, bun, da’ procuroru’ care veghează la respectarea legii, și pe ploaie și pe soare, ce făcea? Păi, depinde cum bătea vântu’. Astfel cum a constatat inspecția judiciară, la una dintre hotărâri a făcut recurs și la alta nu, astfel că persoana în cestiune dusă a fost. Iar ei, când caută pe cineva infractor, sunt obișnuiți să-l caute elegant, cu denunțu’, nu cu alte alea, empirice. Da’ celelalte organe de ordine, de servicii publice secrete și nesecrete, ce trebi așa de multe aveau încât pe astea de abecedar le lăsau vraiște? Păi, și-atunci, să nu zici bogdaproste că s-a dat așa o lege care te monitorizează și-n piatră seacă? Ba da, cum să nu! Că de-acum vom avea parte numai’ de liniște, iar pe centru vom putea admira, din când în când, grupuri (că doar n-o să scriu haite) de câini purtând, disciplinați, covrigi (cu cipuri încorporate) în coadă…

Andreea CIUCÄ‚