Greva, mijloc de comunicare sau șantaj?
Greva ceferiștilor mă face să fiu fericit prin simplul fapt că nu am de călătorit. Însă nu mă ține prea mult această retorică satisfacție, căci, în fapt, nici nu e vorba aici de problemele mele, ci de blocarea unui întreg sistem, prin suspendarea activității a cel puțin 70 % din trenuri. Cum poate fi să te afli în gară, cu biletul luat și să ai de ajuns, de exemplu, la Timișoara, când tu ești din Iași. Poate ai de rezolvat o problemă importantă, una de afaceri, o problemă de sănătate sau ceva foarte grav legat de familie. Pur și simplu, pentru că trenurile nu merg, nu ajungi la Timișoara și problema, oricât de stringentă, rămâne nerezolvată. Dar nu e vorba de o situație singulară, ci de mii, poate sute de mii de persoane care ar avea de călătorit și, în circumstanțele ca atare își ratează scopul.
Admit că sindicatele au dreptul legal la grevă, că atunci când apare o problemă fie se rezolvă prin negocieri cu patronatul, administrația regiei sau, dacă situația e de așa natură, cu reprezentanții puterii, fie, dacă negocierile eșuează, prin măsuri radicale. În ultimii ani mai toate grevele din țara noastră au fost motivate de pretenții salariale, uneori de îmbunătățirea condițiilor de muncă sau, în întreprinderile mari, de impunerea unei formule de contract colectiv de muncă. Rareori însă revendicările salariale au putut fi satisfăcute, din două motive. Fie nu sunt bani la buget, fie repartizarea lor pe sectoare este viciată de nereguli. Unele sectoare rămân mereu în deficit, cum au fost de exemplu sănătatea, învățământul, agricultura, transporturile. Pentru revigorarea acestora, pentru a se ajunge la salarii convenabile, ar trebui ca întreaga economie românească să crească mult și ca administrația centrală să devină cu adevărat competentă.
După cum nu toate tipurile de activitate au aceeași importanță socială, chiar dacă rămân utile, necesare, tot așa nu toate grevele afectează în egală măsură bunul mers al activităților societății. Cel mai mult afectează social acele sectoare de activitate care prin specificul lor asigură servicii, pun în relație, leagă buna derulare a activității într-o întreprindere de funcționarea celorlalte. Transporturile, sănătatea intră în această categorie. Ca atare, știindu-se indispensabile mecanismului social, ele pot recurge la grevă și ca mijloc de șantaj, dacă vreo deontologie nu ar interveni în schemă cu rol corector.
Greva în CFR, în transporturi sau în sistemul de sănătate calamitează sistemul social, poate arunca în aer întreaga derulare a activităților publice. În aceste condiții, au totuși libertatea de-a recurge, ca măsură extremă la grevă? Da, însă cu consecințe dramatice. Iar cei ce suferă nu sunt nici puterea, nici ministerele, nici patronatele, ci omul de rând. Cel ce are nevoie de tren, de medic, de medicament. Nici liderii sindicali nu se gândesc în primul rând la asta, ci la rezolvarea pretențiilor lor. Dacă nu pot convinge prin argumente, dacă nu își pot rezolva revendicările la masa negocierilor, greviștii se folosesc de forța persuasivă pe care suferința socială provocată de acțiunea lor o exercită asupra negociatorilor și asupra puterii. Adică, își scot castanele din foc cu mâna publică.
de Vali Muresan
