Razboiul de o suta de ani

În prima jumatate a secolului al XIV-lea, între Anglia si Franta un razboi decisiv devenise aproape inevitabil. Fiica lui Filip cel Frumos al Frantei, Isabela, se casatorise cu regele Angliei, Eduard al II-lea. Aceasta casatorie i-a oferit lui Eduard al III-lea, fiul Isabelei, un pretext ca sa revendice coroana Frantei. Asa s-a ajuns la un razboi dinastic, feudal si national întins pe o perioada de peste un secol.

Razboiul de o suta de ani a început la 1 noiembrie 1337 si s-a prelungit pâna în 1453. Acest razboi a fost considerat de istorici ca o mostenire a trecutului, o veche gâlceava feudala care s-a transformat într-o confruntare nationala. Anglia, o natiune saraca si prolifica, situata într-o mare aproape fara iesire, a socotit ca nu poate trai fara posesiunea unor teritorii dependente continentale, în vreme ce francezii simteau ca independenta – oricât de obscur si confuz era acest sentiment la vremea aceea – le era amenintata.

Crécy si Poitiers

Razboiul de o suta de ani a început abia în 1337, deoarece regele Angliei a sovait multa vreme înainte de a se angaja într-o lupta ce parea atât de inegala. La prima vedere, deznodamântul unei batalii între micile corpuri de armata engleze debarcate pe continent si marile mase de oameni pe care regele Frantei le putea aduna din regatul sau parea evident. Dar micile armate engleze erau alcatuite din profesionisti ai armelor, principala lor forta constituind-o arcasii. În plus, slabiciunea regelui francez tinea de însasi întinderea posesiunilor lui, care constituiau un corp greoi si încet în miscari, cu riposte arareori eficiente si aproape întotdeauna întârziate.

La începutul conflictului, regele Frantei stapânea marea, ceea ce, de altfel, avea atunci mai putina importanta decât azi. În 1340, englezii au obtinut o victorie navala desavârsita, câstigând suprematia pentru câteva decenii. Negustorii englezi i-au daruit regelui douazeci de mii de saci de lâna pentru a acoperi cheltuielile de razboi. Negustorii doreau sa pastreze cele doua zone de influenta indispensabila comertului lor: Flandra si Bordeaux.

Abia în 1346 regele Angliei Eduard al III-lea s-a hotarât sa faca un mare efort militar. Intentia lui a fost sa duca razboiul în Guyenne, dar o furtuna i-a aruncat flota pe coastele Normandiei, în apropiere de La Hougue. Regele Angliei nu avea alt plan de razboi decât sa devasteze cât mai mult Franta de nord si sa se retraga prin Flandra, înainte ca regele Frantei sa-si fi strâns vreo armata. Englezii au jefuit provincia si au înaintat spre Paris, dar numai pâna în momentul în care au auzit ca regele Frantei a început sa strânga o mare armata. La 26 august 1346, la Crécy, cavaleria franceza a fost zdrobita de englezi. Regele Angliei a profitat de situatie ca sa asedieze si sa cucereasca orasul Calais, care s-a predat dupa o lunga si eroica rezistenta. Cei doi adversari erau deopotriva de istoviti si Eduard al III-lea a acceptat un armistitiu.

Ostilitatile au fost reluate în 1355 si au fost dominate de personalitatea printului de Wales, cunoscut sub numele de Printul Negru. La 19 septembrie 1356, a avut loc batalia de la Poitiers. Batalia a durat sapte ore; o masa de oameni formata din grupuri separate care se aruncau unul asupra altuia uitând de orice formatie de lupta. În pauza dintre atacurile franceze, arcasii englezii scoteau sagetile din morti si raniti. Victoria engleza a nimicit conducerea Frantei. Ioan cel Bun, regele Frantei, a fost luat prizonier de englezi, care au impus o suma foarte mare pentru eliberarea lui. Alaturi de rege au fost capturati conetabilul, doi maresali, 13 conti, 5 viconti, 21 de baroni si aproximativ 2000 de cavaleri. Prea multi pentru a fi dusi în Anglia, acestia au fost eliberati cu conditia sa-si aduca rascumpararea la Bordeaux înainte de Craciun.

Franta întreaga era prada unei tulburari profunde. Au avut loc rascoale si revolte ale populatiei pariziene condusa de Étienne Marcel, starostele negustorilor din Paris si capul uneia dintre cele mai vechi si bogate corporatii ale regatului. Dupa macelarirea lui Étienne Marcel (1358), a avut loc o renastere a patriotismului francez. Au aparut numerosi razboinici improvizati, cel mai celebru dintre acestia fiind cel poreclit Omul de Fier. Prima faza a Razboiului de o suta de ani se încheia însa cu avantajul total al englezilor. Eduard al III-lea detinea o mare parte din teritoriul Frantei, dar, prin tratatul semnat la Brétigny, a renuntat la orice pretentie la coroana Frantei.

Începutul razboiului a constituit pentru Anglia o perioada de aparenta prosperitate. Furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave au facut avere. A intervenit însa Moartea Neagra, ciuma care a redus populatia regatului de la patru milioane la circa doua milioane si jumatate. Cucerirea unui regat continental depaseau fortele Angliei.

Proiectul monarhiei

anglo-franceze

Noua etapa în acest razboi, etapa desfasurata între 1364 si 1380, nu a semanat deloc cu cea dinainte. Regele Frantei Carol al V-lea nu a mai strâns mari ostiri feudale ca sa le arunce în ciocniri riscante împotriva micilor osti engleze, care se dedau la actiuni de jaf. Regele a interzis orice batalie în linie. Francezii au început sa pârjoleasca locurile prin care englezii urmau sa treaca si sa foloseasca ambuscadele pentru a nimici detasamentele engleze razlete. Acest plan de razboi era excelent din punct de vedere militar, dar prezenta cumplitul neajuns ca salvarea regatului depindea de transformarea lui în ruine.

În 1377, Eduard al III-lea a murit, lasând tronul nepotului sau, Richard al II-lea, înca un copil. Razboiul a devenit din ce în ce mai dezastruos pentru englezi, acestia pierzând mai multe teritorii. În 1381, Anglia a fost zguduita de o rascoala, marii feudali fiind mai preocupati de reprimarea acesteia decât de planul unei invazii. Francezii nu au putut exploata situatia favorabila pentru ca noul lor rege, Carol al VI-lea, a înnebunit în 1392. Pentru Franta nu se putea produce un eveniment mai grav.

Ambele parti au încercat în fel si chip restabilirea pacii. Unul dintre mijloacele pe care se conta cel mai mult era o alianta matrimoniala. Asa se faca ca Richard al II-lea s-a casatorit cu Isabela de Franta, fiica lui Carol al VI-lea. Regele Angilei este constrâns sa abdice de catre unchiul sau, Lancaster, care se proclama rege sub numele de Henric al IV-lea.

În 1413, Henric al V-lea reînnoada traditia incursiunilor engleze pe teritoriul francez. În 1415, regele Angliei si-a pornit corabiile spre Franta. Începea o noua faza a razboiului, diferita de ce se întâmplase înainte. S-a încercat în aceasta etapa realizarea unui singur regat din Franta si Anglia si, în acelasi timp, francezii au trecut prin prima încercare cu adevarat hotarâtoare din istoria lor.

Victoriile englezilor si dorinta de razbunare a francezilor constituiau o realitate certa, care nu mai putea fi pusa în discutie, încât razboiul franco-englez nu facuse altceva decât sa arate celor doua popoare cât de straine erau unul de celalalt. Nu mai era cu putinta ca un conflict devenit national sa fie redus la o simpla cearta dinastica.

O ereditara

si invincibila neîncredere

Richard al II-lea încercase în mod leal sa faca pace cu Franta. El a înteles ce pericol reprezentau pentru monarhie marii duci ai regatului. La rândul sau, Henric al V-lea a înteles si el acest lucru, adevaratul sau tel fiind ca spiritele turbulente din propria sa tara sa fie preocupate de un razboi în afara granitelor. Era necesara o diversiune si cronicarii spun ca si episcopii au cerut-o. Pretentiile lui Henric al V-lea la coroana Frantei erau atât de absurde încât nu puteau fi aprobate nici macar de o tara atât de nenorocita ca Franta.

În 1415, la Azincourt, s-a dat o batalie înfioratoare, în care o trupa de cavaleri francezi, foarte viteaza, dar care nu învatase nimic din esecurile trecute, s-a lasat strapunsa de arcasii englezi si taiata în bucati de armata regelui Angliei. Zece mii de francezi au murit în aceasta batalie, una dintre cele mai sângeroase din evul mediu.

În 1420, a fost semnat Tratatul de la Troyes. Caterina de Franta, fiica lui Carol al VI-lea, urma sa se casatoreasca cu Henric al V-lea. La moartea lui Carol al VI-lea, regele Angliei sau urmasul sau avea sa devina de drept rege al Frantei si articolul 24 prevedea urmatoarele: “Cele doua coroane, a Frantei si a Angliei, vesnic si pentru totdeauna vor ramâne unite si vor apartine unei aceleiasi persoane…” Este o formulare categorica a monarhiei anglo-franceze. Cei doi regi au murit în 1422, an în care cel care trebuia sa conduca regatul unit avea doar un an. A urmat epopeea luptei francezilor condusi de Ioana d’Arc si impulsul dat de aceasta razboiului nu a mai putut fi stavilit nici macar de esecurile, prinderea si uciderea ei.

În 1444 a fost semnat un nou armistitiu. Francezii si-au creat asa-numitele companii de mare ordonanta (prima cavalerie regulata franceza) si unitati de arcasi liberi. Artileria a capatat si ea o importanta sporita în cadrul armatei franceze. În vreme ce Franta se reorganiza cu o surprinzatoare rapiditate si se ridica din ruine, Anglia aluneca implacabil spre razboiul civil. Henric al VI-lea al Angliei îsi dorea pacea, intuind ca viitorul regatului sau nu e pe continent. O parte a nobilimii engleze primise bunuri în Franta, asa ca renuntarea la cuceriri însemna ruinarea ei. Din aceasta cauza, luptele au reînceput în 1449.

Doar un an le-a trebuit francezilor pentru a recuceri întreaga Normandie. În acest timp, în Anglia, au izbucnit tulburari sociale care au facut imposibila orice noua încercare de debarcare pe continent. Francezii au cucerit Bordeaux, englezii pastrând doar orasul Calais. Razboiul a luat sfârsit în 1453, an în care Mehmed al II-lea cucerea Constantinopolul.

În Anglia a început Razboiul celor doua roze, între familiile York si Lancaster. Mai important însa ramâne faptul ca între Anglia si Franta s-a nascut o ura care avea sa dureze, cu oarecare intermitenta, pâna la finele secolului al XIX-lea si sa lase în sânul populatiei celor doua tari o ereditara si invincibila neîncredere.

Ioan BOTIS

O debarcare care n-a avut loc

În 1386, francezii au pregatit o debarcare în Scotia. O debarcare care n-a avut loc niciodata. Flota franceza de invazie trebuia sa fie cea mai mare “de când Dumnezeu facuse lumea”. Cronicarii vorbesc despre o flota care trebuia sa transporte o armata de 100.000 de oameni si 50.000 de cai. De asemenea, trebuiau trecute peste Canalul Mânecii mii de butoaie cu biscuiti, cherestea pentru confectionarea carutelor grele, râsnite portabile pentru a macina grâul, ghiulele de fier si piatra, frânghii, felinare, lumânari, saltele, rogojini, urinare, vase de barbierit, cazi de spalat rufe, pasarele pentru cai, lopeti, cazmale, ciocane, carne sarata de porc, slanina, macrouri afumate, somn, tipari, heringi uscati, mazare, fasole uscata, ceapa, sare, patru milioane de litri de vin francez si cam tot atâta vin cumparat din Grecia, Portugalia, Lepanto si tarile române, vite, oi, gaini, claponi, gâste, ghimber, piper, sofran, scortisoara, cuisoare, migdale, zahar, orez, orz, ulei de masline, brânza, spade, lanci, halebarde, armuri, coifuri, scuturi, drapele, panase, sageti, praf de pusca, berbeci pentru corabii, catapulte si aruncatoare de flacari.

“Dintre toate pregatirile, cea mai uimitoare a fost orasul demontabil de lemn pentru a adaposti invadatorii la debarcare. O tabara imensa cu un loc pentru fiecare capitan si compania sa, era virtualmente un Calais artificial ce trebuia trecut peste Canal. Dimensiunile sale simbolizau fantezia omnipotentei. Trebuia sa aiba o circumferinta de 14,4 km si o suprafata de 1000 pogoane înconjurata de un zid de lemn înalt de 6 m., întarit cu turnuri la intervale de 25-55 m. Casele, baracile, grajdurile si pietele unde companiile veneau sa se aprovizioneze trebuiau asezate de-a lungul unor strazi si piete aranjate în prealabil (…) Fabricat în Normandia prin munca a 5000 de taietori de lemne si tâmplari, supravegheati de o echipa de arhitecti, urma sa fie împachetat si îmbarcat pe bucatele, proiectat în asa fel încât asamblarea sa se faca la destinatie, de necrezut, în trei ore. În scopuri militare, secolul al XIV-lea, ca si secolul al XX-lea, stapânea o tehnologie mai sofisticata decât capacitatea mintala si morala care îndruma folosirea ei”, afirma Barbara Tuchman.