sase ore de analiza politica în rapidul Sighisoara ”“ Bucuresti

Punct de plecare Sighisoara. O gara mica, recent renovata, motiv pentru care se vrea cocheta. Peronul însa, întunecos ca o pivnita, este ticsit de recentele victime ale lui Sarkozy trimise pe capul lui Danesan, în judetul cu cei mai multi tigani din România. Patru puradei urla neînteles în joaca lor si însufletesc micuta comunitate a calatorilor adormiti în asteptarea lor. Rapidul de Bucuresti întârzie.
Pufaind, duduind, aparea…
Are tot dreptul, ca vine de departe… Munchen, Germania… 20 de minute nu e atât de mult, cadem cu totii de acord. S-a înserat bine si aerul de septembrie ne da fiori… Câtiva fumatori de meserie sudam tigara de tigara, constienti fiind ca drumul pâna la Bucuresti va fi un adevarat chin, de când cu interdictia de a fuma în tren. Încercam sa ne umplem pâna la refuz plamânii, ca sa ne ajunga nicotina pâna la urmatoarea oprire: Brasov. Se fac 40 de minute deja când rapidul intra-n gara, se serpuieste zgomotos pe linia 2 si pufaie oprind lânga noi. O dihanie uriasa de fiare, scrâsnind din toate încheieturile, cu numai patru vagoane, recent renovate, e drept, dar cu materiale de calitate îndoielnica, ne invita în interiorul ei. Pare obosita, desi eu unul le-am învatat trucurile, ei si suratelor ei. Adica, merg cu viteza melcului curcubeu între statii, sute de kilometri, dar înainte de intrarea în fiecare gara mai acatari calca acceleratia, scot falnic pieptul înainte si duduie ca economia lui Tariceanu de parc-ar fi niste supernave spatiale care se cambreaza în momentul frânei. Ma rog, nu asteptam a doua oara invitatia, caci frigul ne ajunsese deja în oase, si sarim în vagoane. Nu a fost greu sa ne gasim locurile inscriptionate artistic pe biletele de 57 RON / bucata, o data pentru ca erau frumos numerotate, iar a doua oara pentru ca nu conta: trenul era gol-golut. Ba, sa nu mint, o madama care urcase la Medias si-a facut repede loc printre noi, pe scari, ca sa traga 2-3 fumuri de tigara înainte ca trenul s-o ia din loc.
Bag picioru-n CFR-ul lor!
Ne asezam. Dihania porneste zmucind, vrând parca sa rupa haturile… Ooo, e de bine, zâmbim noi, daca ar merge dupa cum s-a urnit în doua ore am fi la Bucuresti. Asa…vor trebui sa treaca sase. sase ore… sase ore… Cum dracu’ sa faca un tren rapid în secolul XXI sase ore de la Sighisoara la Bucuresti? 290 kilometri! si începe conversatia… “Pai la Tokio am auzit ca trenurile parcurg distanta asta în maxim o ora. si daca întârzie doua minute îsi cer scuze, va dati seama?†zice un nene suparat care are ca destinatie Ploiestiul. “O sa fie nenorocire, zice si madama fumatoare, în ritmul asta nu ajungem degraba la Brasov, urmatorul loc de pipat. Pai eu merg sa trag una la buda, da’ ce, e vina mea ca trenul merge asa încet? Îmi bag picioarele în CFR-ul lor!†Sunt de acord si eu cu acest din urma lucru si încep sa caut solutii pentru a fuma o tigara salvatoare. Nu-mi trebuia atunci, dar ideea ca pentru urmatoarele doua ore aveam interdictie pe acest capitol nu era conforma cu spiritul meu de încapatânat. Dupa o jumatate de ora eram în buda, cu tigara-ntre dinti si cu madama stând de sase pe culoar, sa nu vina nasul. Apoi am facut rocada si la întoarcere în compartiment am izbucnit amândoi în râs: ce misto e sa încalci regulile! Exista, deci, solutii, pentru a fuma si în tren. Buda e sfânta, acolo nu te poate deranja nimeni.
Mocanita lui Marinica de la Munchen
Dupa doua ceasuri în ritm de mocanita, timp în care am sters pe jos cu Berceanu, cu Boc, chiar si cu Elena Udrea, condamnându-i la galera pentru ca totul în România e haos, Brasovul ne-a luminat brusc compartimentul. O gara veche, frumoasa, peronul plin de calatori, desi ceasul arata aproape 23. Trei spanioli – ar fi fost pleonasm sa spun “guralivi†– au gasit cu cuviinta sa se instaleze fix în compartimentul nostru, evitându-le în mod ciudat pe celelalte, toate goale. E posibil – nu i-am întrebat – sa fi avut locuri chiar acolo si ei, spre deosebire de alti latini, sunt obisnuiti sa respecte regulile, deci si ce scrie pe bilete. În fine, ideea e ca au început sa turuiasca pe limba lor cântata de rasuna vagonul. Încercarea mea de a atipi a fost sortita esecului, dar bucuria de a vedea turisti straini dându-se cu trenul prin România nu m-a lasat sa ma supar. Am preferat sa-mi iau valiza si sa invadez un alt compartiment pe care sa încerc sa-l folosesc drept dormitor. N-am avut parte însa de prea multa liniste ca la Predeal mi s-a alaturat un alt nene care mergea la Ploiesti. Un fost ceferist, pensionat de tânar, “ca am prins momentul, cu grupa I, cu tot ce trebuia… sunt pensionar de la 48 de ani…misto, nu?â€, antrenat vreo doi ani si pe santierele din Spania, vorbaret nevoie mare. Doar asa am putut afla ce companie era odata CFR-ul asta insuportabil de azi, cum zburau trenurile cu 100 de kilometri la ora, ce ciubucuri si biznisuri puteai sa faci daca erai putin istet. Adica asa cum a fost el, nenea… Îmi sarise somnul, dar povestile ceferistului nu îmi provocau vreo senzatie de bine asa ca în secunda în care am primit oferta m-am lasat salvat de seful de la vagonul de dormit. asta, nea Marinica, un tip de vreo 120 de kile, din care ultimele 17 depuse dupa abandonarea fumatului, venea tocmai de la Munchen… Cu siguranta ca a visat ceva urât în cocheta lui cabina de a iesit sa penduleze prin tren cu bere si sandwichuri de vânzare. Am cerut o cafea si m-a poftit la vagonul special dupa ea. I-am zis ca am glumit, ca fara tigara cafeaua nu-i cafea… si aici nea Marinica mi-a dovedit clasa de capitan de vagon de dormit de cursa lunga: “Da’ ce, am zis eu ca-ti dau cafea fara tigara? Hai la vagonul special, ca acolo poti fuma!†N-am stat pe gânduri si am fost dupa el. M-am prefacut ca nu vad sticla aproape goala de Johnnie Walker de pe masuta cabinei lui si mi-am vazut de cafea si tigara. I-am multumit apoi frumos, doar ma salvase de doua ori: o data de ceferist, a doua oara de a mai sta ascuns în buda pentru a trage o tigara.
Nea Marian, rechinul simpatic al Bucurestilor
Ploiesti. taca, paca, taca, paca…trenul nostru intra rasuflând greu în gara din Ploiesti. Usile se deschid si lumea, putina câta a fost, începe sa coboare. Ma uit în stânga, ma uit în dreapta, cred ca în tren ramasesem doar eu. Aaa, si spaniolii care îsi continuau neîntrerupt povestile. În fine, liniste. Dihania o ia din loc si ma întind ca un lord pe trei scaune în compartimentul pe care ramasesem stapân. Motiv sa constat ca banchetele alea de musama din batrânul tren personal erau incomparabil mai comode decât fotoliile astea tip avion, cu cotiere, tetiere si elemente de siguranta. Dar oboseala îsi spune cuvântul…si atipesc cu gândul la prima zi de gradinita a piticului meu… N-au trecut parca mai mult de 2 minute si zgomotul din Gara de Nord îmi umple capul.
Auleu, am ajuns la Bucuresti? Asa repede? Pai sase ore nu înseamna atât de mult, as fi putut sa mai dorm… Dau sa cobor grabit cu valiza în spinare, dar aproape ma ia în brate un tip vânjos, la 55-60 de ani, cu parul grizonat. Vreti un taxi? Unde mergeti? Ha, deci asta e “rechinul†despre care m-au avertizat unii si altii… Sa ai grija la taximetristii din Gara de Nord ca aia te jupoaie! Nu vreau, zic, desi ochii mei îi spuneau altceva… Hai, dom’le…sunt particular, îti spun dinainte tariful… Omule, esti rechin?…îl întreb fara jena… Nu dom’le, fac taximetria la negru de 28 de ani în gara asta, n-am firma, nu lucrez cu firme. Îmi spui unde mergi, îti zic tariful, daca vrei bine, daca nu iar bine. Ok, zic, la Otopeni…cât ar fi? 60 de lei, vine raspunsul. 40 îmi încerc si eu norocul. O facem la mijloc, zice el, 50 de lei. Bat palma cu nenea Marian, riscând putin ce-i drept, dar flerul meu nu a dat gres: era un om de treaba care m-a dus ca pe-un domn la destinatie.
Trenul meu ramasese în urma, parcat pe o linie moarta a Garii de Nord. Sa se odihneasca saracul, ca-l asteapta vremuri si mai grele. si lui Mitrea, Berceanu, Orban, Boagiu… nici ca le pasa. Ca doar limuzinele lor nu merg pe sine. si nici elicopterele…