Reforma pe hârtie (II)

Oricât m-am străduit, oricât am despicat firu-n patru, n-am reuşit să înţeleg de ce avem (şi întreţinem) uşuratica vocaţie de „a ne face de minune”. De ce nu simţim când suntem penibili şi de ce nu încercăm să lăsăm deoparte aerele de „buric al pământului” (deşi n-am fost în stare să ne legăm propriul buric, la vreme) ?
IacÂ’aşa, într-o astfel de dulce senzaţie a penibilului se desfăşoară reforma frumos pictată pe rochiţa justiţiei (că pe balanţă n-ar fi încăput şi, oricum, în zilele noastre cine încearcă să o echilibreze, o face pe riscul său !). Toată ţara a vuit de spectacolul oferit de sălile de judecată, în disperarea magistraţilor de a se conforma noilor dispoziţii privind înregistrarea derulării cauzelor penale. Fiecare a venit de acasă cu ce a putut: cu un casetofon, cu un reportofon, cu un microfon, cu o casetă, cu un prelungitor. Toate au fost puse în slujba justiţiei. Pentru propăşirea mult fluieratului „act de justiţie” (expresie deosebit de pretenţioasă, cu un conţinut profund, complex ce se reclamă a fi folosită în fraze temeinice, cu motivaţii seriose şi nu pe toate gardurile). Şi uite aşa, ne-am trezit prin sălile de judecată ca la discotecă. Era casetofon? Era! Erau luminiţe colorate care se tot agitau la fiecare silabă? Erau! Era nevoie să aşteptăm până se schimba caseta (respectiv până se cumpăra una nouă)? Era! Ce-i drept, D.J.-ul se cam împotmolea, din lipsă de experienţă, că doar tocmai se trezise cu tehnica în braţe. Mai lipseau câţiva mici, o bere şi vreo trei manele ca să ne teleportăm spiritualmente la un spectacol de-al „copilului minune”. Asta da, solemnitate !
Mă întreb, în mod normal, ca tot omul sănătos, ce a făcut conducerea ministerului pentru a se asigura că dotările necesare şi suficiente se vor afla în sălile de judecată până la 1 ianuarie 2004 ? Ce sistem a gândit la nivel naţional pentru a transforma slova scrisă, cu nume de „reformă”, într-una reală ? Câţi lei a alocat fiecărui tribunal? Ce propuneri le-a făcut preşedinţilor instanţelor pentru dotare? Că ministerul s-a limitat la declaraţii prin care prezintă ca normale oricărui început asemenea sincope, am auzit şi noi. Care început? Care normalitate? Că doar n-am inventat noi, o dată cu modificarea Codului de procedură penală, mijloacele moderne de înregistrare audio. Ele existau, trebuiau doar procurate. Şi nu la „second hand”.
Mare-mi este, din nou, mirarea să constat că până la ora la care scriu nici unul dintre conducători, nici cei ai instanţelor, nici cei ai ministerului nu s-au gândit că în loc să defilăm cu casetofoane, cu microfoane, cu reportofoane, cu casete, mult mai simplu, mai modern, mai eficient, mai european (că doar de-aia am modificat Codul) ar fi să defilăm cu dischete. Adică, toată tărăşenia asta cu înregistrarea să se transforme în ceva benefic, utilizând computerele în sălile de judecată. Pe post de computere şi de… casetofoane. Ei, dacă nu v-a trecut prin cap, m-am interesat eu pentru Dvs., chiar şi de preţuri. Să luăm, de pildă, Tribunalul Mureş. Care înainte lucra la patru săli de judecată (acum are două şi se chinuie că o amenajeze pe a treia). Programul de înregistrare costă 50 de dolari pentru întreaga instanţă. Adaptarea fiecărui computer (placă de sunet şi microfon) înseamnă încă 1 milion de lei şi manopera montării. Cu alte cuvinte, cu nici 7 milioane lei, iaca sistemul de înregistrare. (Faţă de 30.000 de euro, sumă vehiculată pentru o instanţă de judecată). Desigur că pentru asta trebuie să ai reţea de calculatoare în funcţiune. Iar dacă ai avut-o, trebuie să n-o fi distrus. Iar dacă a mai rămas ceva din ea, trebuie să ştii, în prealabil, unde se află tasta „enter”. Şi numai apoi te poţi declara „conducător” (de tribunal sau de minister). E drept, că folosind un astfel de sistem nu mai poţi da fuga la piaţă pentru casete (deoarece un C.D. te ţine o şedinţă întreagă) şi nu mai ai nici frisoanele vreunei manele atunci când priveşti la computer.
Dar, ce ne mai agităm noi inutil, când Ministerul Justiţiei este primul care combate la sânge, pe viu şi la verticală, Programul Guvernului privind măsurile pentru accelerarea aplicării strategiei naţionale anticorupţie (din 12 decembrie 2002). În acest Program, se scrie negru pe alb că în justiţie una dintre cauzele particulare ale prezenţei corupţiei este „insuficienta dotare cu tehnologie informatică a instanţelor şi parchetelor, inexistenţa structurilor informatizate”. V-a plăcut, nu ? Ei, ce credeţi că susţine Inspecţia Generală din Minister, adică mâna dreaptă (sau stângă?) a ministrului justiţiei? Păi, staţi să vă citez din raportul întocmit în februarie 2003, deci la un moment la care nici nu se uscase bine hârtia pe care se tipărise Programul arătat. Pusă pe critica comandată şi fără noimă a instanţelor mureşene, inspectoarea generală adj. scria (tot fără noimă): „Reversul informatizării tuturor (!) compartimentelor instanţei îl constituie că dactilografierea hotărârilor a înregistrat întârzieri semnificative (!) generate de necesitatea învăţării operării (!) la calculator şi în reţea (pentru transferarea datelor (!) cuprinse în calculatoarele grefierelor către calculatoarele dactilografelor) şi viteza de lucru pe calculator faţă de maşina de scris (!), fără a evidenţia şi costurile mai mari cu consumabilele (!)”. (Am marcat cu semnul exclamării inepţiile). Cu alte cuvinte, mare porcărie informatizarea asta ! Hai s-o dăm naibii, că reforma am făcut-o pe hârtie. Tot cu pixul.