Uncategorized

Responsabilitatea omului

Alexandros Kalomiros a fost chirurg ortoped care practica în Tesalonic, un scriitor prolific de lucrări ortodoxe și un stâlp al comunității Sf. Ioan Teologul din orașul său. S-a mutat la cele veșnice de Sărbătoarea Sfinților Silas și Silvan, pe 30 iulie, 1990
Ceară
sau piatră?
Sfântul Petru Damaschinul scrie: “Noi toți primim binecuvântarea lui Dumnezeu în mod egal. Dar unii dintre noi, primind focul lui Dumnezeu, cuvântul Lui, devenim moi ca ceara, iar alții tari ca piatra. Dacă nu-L vrem, nu ne forțează pe nici unul dintre noi, dar asemenea soarelui, El își trimite razele să lumineze întreg pământul, și cel ce vrea să-L vadă Îl vede, iar cel care nu vrea nu este silit. Și nimeni nu este responsabil de lipsa luminii, decât cel care nu o vrea.
Dumnezeu a creat soarele și ochiul. Omul este liber să primească sau nu lumina soarelui. Același lucru este adevărat aici. Dumnezeu trimite tuturor lumina cunoașterii asemenea razei soarelui, și tot El este Cel care ne dă ochiul credinței. Cel care vrea să primească cunoașterea prin credință o ține prin faptele lui, și astfel Dumnezeu îi dă și mai multă voință, cunoaștere si putere.”
Cred că de acum am ajuns la punctul înțelegerii corecte a iadului veșnic și a raiului veșnic și a responsabilității pentru diferența dintre ele. În icoana Judecății de pe Urmă Îl vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos șezând pe tron. La dreapta Lui îi vedem pe prietenii Lui, pe cei binecuvântați care au trăit după dragostea Lui. La stânga îi vedem pe dușmanii Lui, chiar dacă ei apar cuminți si respectuoși. Și acolo, între cele două părți, izvorând din tronul lui Hristos, vedem un râu de foc care vine către noi. Ce este acest râu de foc? Este oare un instrument de tortură? Este oare puterea răzbunării care vine de la Dumnezeu ca să-i distrugă pe dușmanii Lui?
Izvorul din Eden
Nicidecum. Acest râu de foc este râul care “venea din Eden ca să ude raiul” (Gen. 2:10). Este râul harului lui Dumnezeu care se revarsă de la început peste sfinți. Cu alte cuvinte, este revărsarea dragostei lui Dumnezeu peste creaturile Lui. Dragostea este foc. Oricine iubește știe aceasta. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este foc. Focul consumă pe toți aceia care nu sunt și ei foc și îi face și mai strălucitori pe aceia care sunt ei înșiși foc (Evrei 12:29).
Dumnezeu S-a înfățișat de multe ori ca un foc: lui Avraam, lui Moise în tufișul care ardea, poporului Israel într-un stâlp de foc noaptea și un nor strălucitor ziua, când acoperea cortul cu slava Lui (Exod. 40:28, 32), și când a plouat cu foc pe vârful muntelui Sinai. Dumnezeu S-a descoperit ca foc pe muntele Schimbării la Față și când a spus că vine să aducă un foc pe pământ (Luca 12:49), adică să aducă dragostea, pentru că, așa cum spune Sfântul Ioan Scararul, “Dragostea este sursa focului” (Pasul 30, 18).
Semnele
credinței

Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credința este foc, și dă căldură inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a arătat: “Nu ne ardeau inimile când ne vorbea?” Hristos compară credința cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergătorul spunea în predicile lui că Hristos va boteza pe oameni cu Duhul Sfânt și foc. Într-adevăr, Domnul a spus: “Am venit să aduc foc pe pământ.” Trăsătura cea mai caracteristică a credinței este căldura; de aceea se vorbește despre “credință caldă” sau “căldura ce provoacă credința”. În același fel, semnul necredinței este răceala.
“Vrei să știi cum poți cunoaște dacă un om are credință sau necredință? Dacă simți căldură venind din el – din ochi, din cuvinte, din gesturi – atunci știi că are credință. Dacă simți răceală venind din întreaga lui făptură, atunci știi că nu are credință, orice ar spune. El poate îngenunchea, se poate apleca în semn de umilință, poate rosti fel și fel de învățături morale cu o voce umilă, dar toate acestea vor trimite spre tine o suflare rece, care te îngheață.”
Pomul vieții
Sfântul Isaac Sirul spune că “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care bucuria tuturor fericirilor este cuprinsă”, și că “pomul vieții este dragostea lui Dumnezeu” (Omilia 72).
“Nu vă înșelați singuri,” spune Sfântul Simeon Noul Teolog, “Dumnezeu este foc, și atunci când a venit în lume și S-a făcut om a trimis un foc pe pământ, așa cum El Însuși spune; acest foc caută un material – intenții și predispoziții bune – pe care să-l aprindă; în cei în care arde, devine o mare flacără, care se urcă la Cer Â… această flacără ne curăță mai întâi de întinăciunea patimilor, iar apoi devine în noi hrană, băutură și bucurie, și ne face pe noi înșine lumină pentru că participăm în lumina Lui”.
Dumnezeu este un foc iubitor, un foc iubitor pentru toți, cei buni și cei răi. Dar există o mare diferență în care oamenii primesc acest foc al iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune că, “sabia de foc a fost pusă la poarta raiului ca să păzească apropierea de pomul vieții; ea era înfricoșătoare și arzătoare pentru necredincioși, dar bună pentru cei credincioși, cărora le aduce lumina zilei.” Același foc al iubirii aduce lumina zilei celor care răspund cu dragoste la dragoste, dar îi arde pe cei care răspund cu ură la dragoste.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close