Riscul, ca optiune de viata

Dupa sapte ani de absenta din peisajul teatral românesc, Theodor Cristian Popescu revine la Târgu Mures, cu cel de-al saptelea spectacol montat aici – “Geniul crimei”, de George F. Walker. Mai multe despre teatru, despre România, despre America de Nord, despre un nou tip de text dramatic, va invitam sa aflati din interviul de mai jos, pe care Cristian Popescu a avut amabilitatea sa ni-l acorde dupa premiera spectacolului.

Reporter: Stimate domnule Theodor Cristian Popescu, ati plecat din România în urma cu sapte ani. Cum vedeti scena româneasca în general si cea târgumureseana în special?

Theodor Cristian Popescu: Nu am suficiente date sa ma pronunt. Am revenit în tara anul trecut la Festivalul de Teatru de la Sibiu, unde am stat putin, cinci zile, si am vazut un numar limitat de spectacole. Eu în general am preferat productiile independente si m-am dus în special la spectacolele de la Green Hours, unde lucrau fostii mei studenti. Am vazut acolo o împrospatare foarte datatoare de sperante. Mi s-a parut realmente ca începe sa apara o noua dramaturgie, ca tinerii actori nu mai stau profund cufundati într-un cinism generalizat, legati de o anumita institutie de stat care pune pe o lista niste nume asteptându-si pensia. Am observat o anume doza de curaj, tinerii încep sa scrie piese, sa si le monteze, încep sa se adune între ei, adica sa dea acea atmosfera de normalitate si vitalitate, care mie mi se parea ca aproape disparuse la ora la care am plecat din tara. Acum, la întoarcere, mi-am reluat legaturile de unde le lasasem. Mi-a facut placere sa revin si mi-am propus sa revin macar o data pe stagiune de acum înainte.

Rep.: Sunteti regizorul unuia dintre cele mai remarcabile spectacole care, cel putin la nivel de Târgu Mures, a ramas în mintea tuturor. E vorba de “Eu când vreau sa fluier, fluier”. Cum se raporteaza Cristi Popescu de acum la Cristi Popescu din perioada aceea?

T.C.P.: “Eu când vreau sa fluier, fluier” era un proiect al Festivalului Dramafest, care a avut, daca nu ma însel, doua editii. Un eveniment care promova dramaturgia noua româneasca si la care Alina Nelega, directoarea festivalului, ma invitase în juriu. Iar eu i-am propus, si Alina a acceptat, ca atunci când un text ne place sa nu se mai întâmple ca la Premiile UNITER si la alte festivaluri, deci sa dam doar aceste distinctii simbolice, ci sa punem în scena textul care ne place. Nu mai stiu câti eram în juriu dar eu am zis ca textul respectiv merita premiat. si, cum fusesem invitat de Academia de Teatru (acum Universitatea de Arta Teatrala, n.r.) sa montez un spectacol cu promotia care termina în anul acela, am zis ca, fiind vorba de un mediu gen casa de corectie, un fel de închisoare pentru minori, ar putea fi un text interesant, care sa-i faca sa iasa putin din textele la care erau racordati prin temele de studiu din facultate. Era o invitatie de a se raporta la real. Am lucrat repede, cred ca 11 zile. Toata lumea a fost foarte receptiva. Inclusiv conducerea Teatrului National. Eu fiind la vremea respectiva regizor angajat, am montat spectacolul la Sala Mica. A avut destinul lui ca spectacol. Am fost si la Bienala de la Bonn cu el. Deci eu sunt într-un fel acelasi, într-un fel schimbat, dat fiind faptul ca traiesc în alta parte acum. Am un anumit tip de echidistanta fata de ambele locuri în care traiesc. În Montreal sunt un artist strain, chiar daca traiesc si lucrez acolo. Am un anumit tip de distanta si detasare fata de realitatea de acolo, care se aplica si aici, când vin în tara. Este într-un fel o situatie privilegiata pentru ca vad totul mai clar. Din punctul acesta de vedere poate ca sunt altul fata de cel de atunci. Dar cred ca as face spectacole la fel.

Rep.: În ce sens v-a schimbat experienta nord-americana?

T.C.P.: Eu am plecat dintr-o anume curiozitate fata de lume, pe care mi-o imaginam mult mai mare, mai bogata si mai interesanta decât aveam eu acces la ea, din România. Acuma mi se pare ca mi-a fost destul de satisfacuta aceasta curiozitate si cred ca sunt în stare sa-mi echilibrez identitatea partial europeana, partial nord-americana. Mi-e greu sa ma analizez singur. Dar poate ca daca voi face câteva spectacole aici, în urmatorii ani, se va putea vedea în ce sens a lucrat aceasta experienta a mea, nord-americana.

Prefer structurile

independente

Rep.: Nu v-ati gândit sa aduceti în tara una din productiile dumneavoastra din Canada?

T.C.P.: M-am gândit la asta. Am vrut sa vin la Sibiu. Ezit însa dat fiind faptul ca sunt atât de mari costurile, si daca te raportezi doar la cele de transport, încât cu banii respectivi pot face un alt spectacol. Dar nu e un “nu” categoric. Poate într-o forma de co-productie între structuri independente. Pe care eu oricum le prefer teatrelor de stat.

Rep.: De ce?

T.C.P.: Pentru ca lantul deciziilor si al mecanismelor financiare e mult mai scurt si totul merge mult mai repede. Sa luam cazul Teatrului 74, unde îl sun pe Nicu si stiu ca am vorbit cu cine trebuie si ne putem apuca de lucru. Dezavantajul e ca în general structurile independente sunt foarte fragile, un pic heirupiste si se lucreaza într-un fel de semibenevolat. Oamenii lucreaza de drag, în general vin aici seara, dupa program. Dar tipul de energie dintr-o structura independenta în general e diferit. Acuma vorbesc de România. Pentru ca în alte tari nu exista diferenta asta între teatrele de stat si cele independente. De pilda, compania mea din Montreal, care înseamna un antet si o adresa, intra în acelasi regim de subventii ca si una care exista de 40 de ani. Acolo e un sistem în care toata lumea intra în competitie.

Rep.: Ce faceti acum în Canada?

T.C.P.: Acelasi lucru pe care l-am facut si în România. Am avut o perioada de un an si jumatate, o perioada de redemarare, pâna ne-am decis unde ne stabilim. Am petrecum trei ani în Statele Unite unde am facut un master, apoi ne-am stabilit la Toronto. E destul de greu ca regizor sa convingi acolo, la început, ce stii sa faci. Ca actor, te duci, dai o auditie. Dar ca regizor, ce le zici? Dati-mi si mie bani, sa fac un spectacol?! Da, sigur, îti poti trimite CV-ul, o foie de hârtie si niste fotografii! Eu cred ca am avut destul de multa bafta pentru ca am început sa lucrez destul de repede. Lumea a fost curioasa sa vada, a venit la spectacole, iar acum functionam din plin de patru ani.

Rep.: Ce ar trebui sa învatam noi, românii, oamenii de teatru si spectatorii deopotriva, de la cultura si abordarea nord-americana?

T.C.P.: Practic, experienta de viata este atât de diferita, sunt doua planuri, doua stiluri de viata care nu prea au nimic în comun. Eu consider de plida, traind în partea francofona a Canadei, ca traiesc pe o planeta a planetei. E ceva total aparte, îmbinarea dintre francofonie si stilul de viata nord-american. E un fel de europenism de secol XVIII care s-a dezvoltat altfel. Eu o consider atât de diferita de cea americana si de cea europeana, precum e cea japoneza. Sunt doua civilizatii care au, undeva departe, o radacina comuna, dar pe care e foarte greu sa le compari. Ceea ce mi se pare mie de apreciat acolo e accentul pe individual si pe faptul ca viata este vazuta ca un spatiu al oportunitatii, nu al garantiei. Din aceasta perspectiva, abordarea nord-americana poate insufla un anumit tip de vitalitate individuala. La nivel de institutii însa, cele europene sunt preferabile. În Europa institutiile se preocupa de identitate, de cultura, de ceva dincolo de satisfactia imediata, cuantificabila în bani. Acesta e un lucru pe care Europa sper sa nu-l piarda niciodata. si de asta am si eu nevoie acum pentru propriul echilibru.

Teatrul e ramas în urma

fata de societatea româneasca

Rep.: Ce v-a surprins cel mai mult la revenirea în tara? Ma refer în special la mijloacele si la formele de expresie teatrala.

T.C.P.: Ma surprinde placut în general ce vad în România la nivel de energie. Târgu Muresul de plida, unde am venit dintr-o întâmplare, si am revenit periodic, nu mi s-a parut niciodata atât de plin de energie ca azi. Numai daca stai pe terasa urmarind oamenii de pe strada îti dai seama ca orasul a devenit vibrant. Ceea ce nu mi-as fi imaginat niciodata. si asta afecteaza si influenteaza, evident, tot. Ma surprinde pozitiv faptul ca România în general a devenit o tara care se smulge din amorteala. Iar oamenii par sa vrea sa faca ceva. Nu mai auzi multa lume zicând imposibil. Se cam apuca sa faca. si asta atinge si teatrul, chiar daca este arta cea mai conservatoare. Celalalte sunt putin mai relaxate, artele vizuale, dansul. si, într-un fel, teatrul este bastionul care se va prabusi ultimul. Iar în ceea ce priveste teatrul românesc, care mie mi se pare ramas în urma fata de societatea româneasca, mai e de dus o batalie. Teatrul ar trebui sa se adapteze. Din pacate structurile în care functioneaza acesta sunt sclerozarte, osificate, aproape deloc dinamice.

Rep.: Care credeti ca va fi soarta teatrelor noi, independente?

T.C.P.: Vor urma procesul de selectie naturala. Unele vor rezista, majoritatea vor disparea. Teatrele de stat sunt osificate, vin de undeva din cuaternar, iar teatrele noi sunt niste animale mici, fragile care vor muri în mare parte. Unele dintre ele însa vor investi în directii foarte interesante. Acuma, mai e ceva: eu nu cred ca prestigiul unei companii sau al unui teatru consta în durata sa de viata. Cred ca o companie poate sa fie foarte influenta si daca a durat patru ani, daca prin mandatul ei si prin ce a reusit sa faca, a avut o influenta în contemporan. Atunci înseamna ca un anumit tip de combustie s-a transmis. Influenta si calitatea va fi data de energiile pe care le genereaza si mai putin prin durata. Ma gândesc acum la Teatrul fara Frontiere, o comanie din Bucuresti existenta înca dinaninte ca eu sa am Compania 777, si care supraviatuieste si astazi si o face foarte bine.

Publicul românesc – receptiv

la propuneri îndraznete

Rep.: Spectacolul din aceasta seara, “Geniul crimei”, este un tip nou de text, cu care publicul românesc nu s-a mai întâlnit. Sau daca a facut-o, cazurile au fost izolate. Cum credeti ca va fi întâmpinata propunerea dumneavoastra?

T.C.P.: Eu cred ca acest spectacol îsi va gasi publicul dupa un numar de reprezentatii. Înca nici nu e gata spectacolul. Un astfel de tip de comedie neagra îsi gaseste forma optima dupa aproximativ zece reprezentatii. si îsi gaseste publicul dupa ce un anumit palier afla ce tip de spectacol se joaca si-l cauta. Altii probabil îl vor respinge. Vom vedea. Eu unul sunt curios. Oricum, publicul s-a schimbat, cred eu, destul de mult, în sensul ca accepta, daca nu din alte motive, cel putin din curiozitate, propunerile fie ele si foarte îndraznete. Chiar daca nu este avizat, macar sta sa vada despre ce e vorba, nu are reactii de respingere. Eu cred ca va exista public si pentru tipul de text propus asta seara. Personal, ma situez într-o zona a riscului, ca optiune de viata si n-am avut niciodata o garantie ca daca jucam Hamlet vom fi iubiti. Prin tot ce propunem vrem sa subliniem un fel de viziune generala asupra vietii în care unii se regasesc, altii, nu. Sigur ca o viziune care zice ca suntem condamnati cu totii, ca vom muri si ca nu noi decidem asta nu este neaparat un tip de text de natura sa-ti dea o bucurie de viata colosala, dar ceea ce mie mi-a placut este ca actorii, personajele care par condamnate din prima scena, învelesc totul într-o forma optimista si spumoasa toata aceasta situatie. Faptul ca, desi sunt atât de prosti si de neajutorati, atât de fragili, reusesc sa supravietuiasca o anumita vreme, transmite o forma de optimism. Da, stiu care va fi finalul, stiu ca viata asta nu e neaparat ceva ce i-as recomanda cuiva sa traiasca, dar în fond nu e nici chiar asa de neinteresanta. E o chestie macar vitala. Literatura, teatrul nord-american se concentreaza de o vreme pe perdanti, pe looser-i. Teoria mea este ca e un fel de noul tragic. Personajele sunt extrase din lumea micilor criminali, a prostituatelor, a pestilor, oameni de la fundul societatii care consuma o energie debordanta ca sa mai traiasca doar câteva minute. De fapt asa e viata, nu e un ghinion! Este un ciclu. Sigur ca toate acestea devin mult mai evidente când cobori pâna la fundul societatii. si tema nu e noua, de la “Azilul de noapte” pâna la multe piese contemporane. Cobori la fund ca sa vezi acolo miscarea micro organismelor. Dar în fond e vorba despre noi toti.

Rep.: Multumesc foarte mult!

A consemnat,

Diana SACAREA