Romgaz ar cârmi spre Insula Șerpilor

De ani buni încoace tot auzim despre „războiul gazelor“, despre disputa dintre Rusia și Ucraina, despre disputa dintre Putin și Europa, despre șantajul cu „arma energetică“, despre Gazprom, despre Nabucco, despre South Stream. Ultima criză a gazelor, ajunsă la apogeu în primele zile din 2009, a aprins și în România discuția despre șansele pe care Europa le are de a deveni vreodată independentă din punct de vedere energetic. Dezbaterea a luat practic foc după decizia Curții de la Haga, referitoare la Insula Șerpilor, când România a aflat că a câștigat ce a vrut, delimitarea platoului continental aproape în limitele solicitate, dar a cedat, grație unei ultime manevre subtile a Guvernului Tăriceanu, companiei Sterling Resources hidrocarburile din zona respectivă. Unii specialiști, care au văzut niște studii ale companiei Sterling, susțin că în perimetrele (extinse, acum, după Haga) în care explorează această companie se găsesc aproximativ 70-80 de miliarde de mc de gaz. Adică independența energetică totală a României pentru cel puțin 4 ani, la un consum de circa 17 miliarde de mc pe an. Care este de fapt povestea din spatele acestui război energetic? Cine e Gazprom, cine sunt intermediarii Gazprom în România, cine e Sterling Resources, de ce a primit pomană 80 de miliarde de mc de gaz, ce treabă are Dinu Patriciu cu afacerea asta, cum am vândut Petrom cu tot cu resurse, cine mai vinde gaz în România, ce interese și bani fabuloși se învârt în această lume, ce spun specialiștii, încercăm să deslușim în materialul următor.

Cine e Gazprom?

Cea mai mare companie rusească și cel mai mare extractor de gaze din lume furnizează circa 25% din gazul Europei. Gazprom produce 85% din gazele rusești, deținând rezerve de circa 30.000 de kilometri cubi de gaze. Controlează aproximativ 16% din rezervele de gaze naturale ale lumii și se află pe locul 3 în topul „granzilor“ țițeiului, după Arabia Saudită și Iran. Gazprom este unicul furnizor de gaze naturale pentru Bosnia și Herțegovina, Estonia, Macedonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Moldova și Slovacia. Potrivit „New York Times“, aceeași companie asigură gaz pentru bulgari (în proporție de 97%), maghiari (89%), polonezi (86%), cehi (75%), turci (67%), austrieci (65%), români (40%), nemți (36%), italieni (27%) și francezi (25%). Pe lângă imensele rezerve de gaze deținute, Gazprom are cea mai mare rețea de conducte, întinse pe 150.000 de kilometri, dar și afaceri în domeniul bancar, în asigurări, construcții, agricultură și în mass media.

Întemeietorul Gazprom-ului modern este Viktor Cernomârdin, fost director general al companiei și mai apoi prim-ministru al Federației Ruse. Povestea spune că Cernomârdin i-ar fi solicitat președintelui Boris Elțân să-i permită restructurarea industriei gazelor, cedând industria petrolieră magnaților Berezovski și Abramovich, doi apropiați, pe atunci, ai Kremlinului. Datorită lui Cernomârdin, gazul a rămas o afacere de stat, din care Federația Rusă supraviețuiește exclusiv în ultimii ani, în vreme ce petrolul a fost înstrăinat oligarhilor care gravitau în jurul Kremlinului. În 2007, în plină eră Putin, Gazprom se afla pe locul 3 în topul celor mai mari corporații din lume, potrivit BBC. La conducerea concernului s-a aflat câțiva ani și Dmitri Medvedev, succesorul desemnat de Putin la “tronul” de la Kremlin.

Kalașnikov energetic

Recent, cotidianul „The Times“ comenta că oprirea robinetului de gaze de la ruși a devenit deja aproape un ritual de Anul Nou. De ce nu a venit până acum Uniunea Europeană cu o soluție alternativă la monopolul Gazprom? Aceasta este întrebarea pe care o pun jurnaliștii de la „The Times“, dar și țările direct afectate de „joaca“ dintre Rusia și Ucraina. „Problema fundamentală este că vest-europenii, și în special germanii, iau de bun mitul că Gazprom ar fi un concern comercial normal, care se zbate să reușească pe piață“, scrie cotidianul britanic. Concluzia jurnaliștilor este că această companie, intens susținută de Vladimir Putin, nu este decât o armă politică, folosită pentru a neutraliza Ucraina și pentru a împiedica extinderea influenței UE și NATO spre Rusia. Iar Germania are o atitudine de obediență față de concernul rus pentru că participă la marea suveică a vânzării gazului rusesc în multe țări din Europa. Gazexport (divizia de export a Gazprom) nu vinde aproape deloc gaz în mod direct, preferând una sau mai multe companii

intermediare.

Intermediarii – Încrengătura ruso-germană WIEE

În România, cel mai important intermediar (și-a prelungit contractul cu Gazprom până în 2030) este casa de comerț Wintershall Erdgas Handelsghaus Zug AG, adică (WIEE), cu sediul în Elveția. În 2007, WIEE Elveția a furnizat României gaze de 1 miliard de euro. La nivel internațional, WIEE Elveția este deținută de WIEH Berlin, în care îi regăsim ca parteneri egali pe Winterschall (proprietatea colosului BASF) și marele Gazprom. În ultimii ani, WIEE Elveția “a facturat” României peste 50 de miliarde de metri cubi de gaz rusesc și Bulgariei circa 10 miliarde de metri cubi. Afacerea a mers atât de bine încât WIEE Elveția a dat naștere și unor “puiuți” în România, WIEE România SRL și WIROM GAS SA. Prima firmă a apărut în 2000 și și-a început activitatea cu vânzări de gaze din producția internă!? De atunci, firmulița

s-a dat de trei ori peste cap și azi se ocupă în stil mare cu comercializarea și înmagazinarea gazelor naturale precum și de dezvoltarea de proiecte în domeniu. În firmulița WIROM, WIEE Elveția deține 51 % din acțiuni și și-a luat drept parteneri pe francezii de la Distrigaz Sud (Gas de France). Potrivit unelor surse, la acționari mai apar, cu cote mai mici, Romexterra și Transgaz. WIROM distribuie gaze naturale în Oltenița, Turnu Măgurele, Giurgiu și Alexandria și are în vedere extinderea sa în zona de sud a țării și chiar să intre și pe stocarea gazelor. La nivelul anului 2007 a avut o cifră de afaceri de 25 de milioane de lei, vânzând peste 30 de milioane de metri cubi de gaz.

Intermediarii – Încrengătura ruso-rusă CONEF – IMEX OIL

Al doilea intermediar important între Gazprom și România este omul de afaceri rus Vitali Matsitski, prin două case de comerț, Conef și Imex Oil, prima cu sediul în București, a doua înregistrată ca offshore în Cipru. Prin cele două companii, Matsitski va controla jumătate din gazele naturale pe care România le va importa în următorii 25 de ani de la Gazprom, în baza unui contract semnat între cele două părți. Conef-Imex Oil devine astfel un concurent extrem de important pentru WIEE, care avea până recent între 70 și 80 % din importurile României. Matsitski mai are în proprietatea sa Alro Slatina, Alprom Slatina (fuzionată cu Alro, între timp) și Alum Tulcea. Potrivit datelor deja apărute în presă, omul de afaceri mai are câteva mari exploatări lemnoase în Siberia, dar și un studio de film în Rusia.

Dintre cele două firme-surori, Imex Oil a fost cea care a deschis robinetul Gazprom spre România. La nivelul anului 2007, offshore-ul Imex Oil ne-a furnizat gaz rusesc în valoare de aproximativ 400 de milioane de euro. La un preț mai ieftin decât cel furnizat de WIEE. Tare din urmă vine însă fratele mai mare din București, Conef, care, prin Conef Energy SRL, a semnat cu Gazpromul livrarea către România a 50 de miliarde de metri cubi de gaze pentru viitorii 25 de ani. Conef

Energy a fost înregistrată la Registrul Comerțului la 5 martie 2007, cu doar o lună înainte de semnarea contractului cu rușii și nici măcar nu are licență de furnizare a gazelor naturale. Nu are, însă este acționar majoritar la firma Conef Gaz, care are respectiva licență și deci tranzacția se va putea scurge legal, dintr-o firmă-ntr-alta. La aceeași firmă de mare viitor este acționar SC Distrirom (cu 30 %), în spatele căruia stă Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat în ministerul Economiei pe vremea lui Codruț Sereș, și fost coordonator al Departamentului de Politici Energetice. Alesandru este foarte probabil un paravan pentru alții, altfel nu ne închipuim ce a putut face pentru Matsitski încât să primească pomană 30 % din firma care va importa 50 de miliarde de metri cubi de gaze.

Producătorii români,

Romgaz și Petrom

În România există doi mari producători de gaze naturale – Romgaz și Petrom. Fiecare dintre cele două companii produce anual o cantitate de circa 6 miliarde de metri cubi de gaz, dar nu acoperă împreună decât aproximativ două treimi din necesitățile României.

Restul vine din Rusia, via intermediarii WIEE și Imex Oil – Conef. După vânzarea Petrom către grupul OMV, Romgaz a rămas “perla coroanei” în economia românească. “Dacă cele peste 200 de licențe de producție pe care le are Romgazul ar fi scoase la licitație și vândute către zeci de competitori privați, nu români neapărat, atunci am avea șansa să devenim un depozit de gaze pentru toată Europa Centrală și de Est. (…) Cred că vânzarea printr-un proces transparent și competitiv a licențelor deținute de Romgaz ar face posibile investiții de câteva miliarde de dolari în România; probabil 5-6 miliarde de dolari sunt necesari a fi investiți pentru a fi transformate câmpurile de gaz în depozite de gaze”, spunea Dinu Patriciu, în ziarul ZIUA, la începutul lui 2008.

Toate guvernele ultimilor 10 ani au pregătit Romgaz de măritiș, dar niciunul nu a îndrăznit să organizeze nunta. Compania este considerată de importanță strategică pentru România.

Cine cumpără gaze în România

Principalii clienți ai celor doi importatori, WIEE și Conef – Imex Oil, și ai “băștinașilor” Romgaz și Petrom sunt cei doi mari distribuitori de gaze, Distrigaz Sud și E.On Gaz, producătorul de energie termică Elecen, societatea care asigură căldură Capitalei și Constanței și câteva mari combinate chimice, cum ar fi Azomureș sau cele din grupul Interagro, al lui Ioan Nicolae, Donawchem, Amurco și Azochim. Relațiile de afaceri ale lui Nicolae se derulează în principal cu gruparea lui Matsitski. În afară de faptul că achiziționează gaze mai ieftine de la omul de afaceri rus, Nicolae a pus la bătaie un teren pentru construcția de către ruși a unei centrale electrice de 1000 MW la Turnu Măgurele. “Totalul importurilor noastre este de 130 milioane metri cubi pe lună, din care circa 100-105 milioane sunt pentru consumul unităților noastre” declara Ioan Nicolae, pentru Business Standard, în toamna anului trecut.

El a mai dezvăluit că Interagro importă gaze prin Imex Oil, dar și direct din Rusia, fără a dezvălui numele companiei furnizoare. Gazul surplus, Nicolae l-a vândut unor alți mari consumatori, cum ar fi Uzinele Sodice Govora și Azomureș. “Avem cantități suplimentare aflate oricând la dispoziția noastră”, mai spunea Nicolae. Deci, la consumul lunar al Azomureșului, de circa 60 de milioane de metri cubi, patronii turci au economisit bani fabuloși luând gazul de la Nicolae și nu de la WIEE.

Între Nabucco și South Stream

Deocamdată, Europa este dependentă de Gazprom. Până acum, europenii nu au reușit să dezvolte o alternativă pentru distribuția de gaze, deși așa-numitul proiect Nabucco există de mai bine de cinci ani. Această conductă ar putea aduce gaz din Azerbaidjan sau Turkmenistan, ocolind teritoriul Rusiei, prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria și apoi spre Germania. Chiar dacă pare o idee minunată, nu a fost pusă în aplicare până acum pentru că țările respective, prin care ar urma să treacă gazoductul, nu s-au pus încă de acord – între ele și cu Uniunea Europeană. Multe state balcanice au preferat până în prezent să meargă pe mâna rușilor și să sprijine proiecte ale Gazprom. Și chiar Nabucco, spun unii specialiști, va veni în completarea afacerilor Gazprom și nu spre diluarea monopolului rusesc. Prin conductele Nabucco este posibil să treacă tot gaz rusesc, având în vedere cererea foarte mare de pe piață. În concluzie, nimic din ceea ce ar putea construi europenii nu va scoate prea curând compania Gazprom din decor.Aparent, rușii contraatacă proiectul Nabucco cu cel numit South Stream – un gazoduct ce ar urma să aprovizioneze Europa cu gaz rusesc pe o altă rută, ce include Bulgaria, Grecia, Serbia, Ungaria și Slovenia. Gazoductul ar trebui să treacă pe sub Marea Neagră, până la bulgari, și ar avea o lungime de circa 5.000 de kilometri. Finalizarea sa este preconizată pentru 2014.

Insula Șerpilor

și punguța cu gaze

Succesul imens al României la Haga este umbrit de scandalul intern al hidrocarburilor. Cel mai important câștigător în urma deciziei Curții de la Haga a ieșit de după cortină și poartă numele Media Resources, deținută de canadienii de la Sterling Resources. Pe ultima sută de metri a guvernării sale, Tăriceanu le-a semnat acestora că România renunță la partea ei de 55% din hidrocarburile pe care le vor găsi în zona Insulei Șerpilor pentru o neînsemnată redevență anuală. Iar perimetrele celor de la Sterling tocmai au fost extinse în urma deciziei de la Haga, cantitatea totală de gaze fiind estimată de unii specialiști 70-80 de miliarde de metri cubi. Contractul inițial de explorare și împărțire a producției pe perimetrele respective din Marea Neagră a fost încheiat în 1992 între statul român și Enterprise Oil Exploration, deținută de Canadian Occidental Petroleum LTD. Statul român era reprezentat de firma Rompetrol și își negociase o cotă de 55 % din eventuala producție.

Ioan Roman: “Sterling a obținut tot ce-a dorit!”

“În 1995, Legea Petrolului a fost modificată și s-a introdus noțiunea de acord petrolier, în loc de contract. Totuși, această lege nu funcționa retroactiv, deci vechiul contract cu canadienii rămânea în forma inițială. Ceea ce Guvernul Tăriceanu a făcut în noiembrie 2008, a aplicat retroactiv Legea Petrolului, trecând pe acord petrolier, fără să le-o ceară nimeni și renunțând de bunăvoie la procentul de 55 % din producție în schimbul unei biete redevențe. Mă întreb de ce nu a făcut statul român acest lucru în 1995? Ei susțin acum că statul nu mai putea merge ca parte în contract reprezentat de o agenție guvernamentală, ANRM, dar nu spun și faptul că puteau să transfere contractul pe Romgaz”, ne-a declarat mureșeanul Ioan Roman, fostul secretar de stat din Ministerul Industriilor și Comerțului de pe vremea guvernării CDR.

“Acest transfer al afacerii spre Romgaz, aflat în proprietatea statului, ar fi fost extrem de benefic și trebuia făcut atunci când Rompetrol a fost privatizat. Nu s-a făcut și am ajuns astăzi să acceptăm o redevență minoră, între 3,5 și 13,5 % conform Legii Petrolului, în loc să fim parteneri la explorare și exploatare. În alte țări, aceste redevențe sunt mult mai mari, în Ungaria e de 30 %, în Marea Britanie de 50 %, iar în țările arabe ajunge până la 85 %. La noi, de exemplu, OMV nu plătește nici minimul de 3,5 %, deoarece contractul cu ei a fost făcut pe baza unei legi speciale, pe care Guvernul Năstase a fost destul de abil să o treacă prin Parlament”, a precizat Ioan Roman. “Acordul petrolier încheiat cu Sterling Resources (urmașii celor de la Canadian Occidental Petroleum LTD, din 1992) conferă drepturi imense canadienilor: durata lui este de 30 de ani, cu posibilitatea de prelungire cu încă 15 ani dacă Sterling va dori acest lucru. Perioada de explorare este de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire cu încă 2 ani și apoi încă cu 4 ani, tot la dorința Sterling. Singura lor obligație este de a investi 4 milioane de euro în primii 3 ani și apoi încă 4 milioane dacă vor solicita prelungirea duratei de explorare. În tot acest timp, statul român nu va avea niciun venit de pe urma acestui acord”, a adăugat Ioan Roman, după ce a studiat Ordonanța de Urgență a lui Tăriceanu. Acesta s-a mai arătat nedumerit de prezența lui Nicolae Vidu atât în conducerea Sterling Resources cât și în cea a Rompetrol Well Services, aflată în portofoliul lui Dinu Patriciu. “Patriciu spune acum că nu s-a înstrăinat nimic și că ubicuitatea lui Vidu e o coincidență, dar noi știm că Rompetrol este prezent de foarte mulți ani pe piața continentului american, deci și în Canada, și este greu de crezut că nu există o legătură mai strânsă între proprietarii Sterling și Dinu Patriciu”, a încheiat fostul oficial al Ministerului Industriilor.

Cine e făptașul?

Directorul general al grupului Rompetrol, Dinu Patriciu, susține că nici compania pe care o conduce și nici el personal nu au vreo legătură cu perimetrele din Marea Neagră și că este vorba în acest caz de o manipulare politică. “Prin crearea unor teorii ale conspirației se urmărește discreditarea mea și a activităților /angajaților Rompetrol”, a declarat Patriciu. El a mai spus că estimările cantităților de hidrocarburi din acea zonă au fost supraevaluate. Amicul lui Patriciu, fostul premier Tăriceanu, semnatarul scandaloasei Ordonanțe de Urgență, a declarat că, prin cazul Sterling, Guvernul încearcă să distragă atenția de la eșecul guvernării și l-a amenințat pe premierul Boc cu instanțele de judecată.La rândul lui, Emil Boc a declarat la sfârșitul săptămânii trecute că Guvernul va încerca să anuleze contractul încheiat cu Sterling, dacă va găsi o posibilitate juridică. Șeful Executivului a lăsat să se înțeleagă că documentul ridică multe semne de întrebare, mai ales că fostul Cabinet a încheiat acest contract pe ultima sută de metri a Guvernării. Deocamdată, Boc a cerut Parlamentului să nu voteze hotărârea în care sunt prevăzuți termenii de exploatare a resurselor din zona Insulei Șerpilor. Apoi, Boc a dispus verificarea tuturor documentelor pe tema Sterling aflate la Secretariatul General al Guvernului și la ministerele Justiției, Mediului, Afacerilor Externe și al Finanțelor.

Pierzătorii Romgaz,

LukOil, Petrom

Înainte de decizia Curții de la Haga, când nu se știa de afacerea Sterling, Romgaz, LukOil România și Petrom se declarau interesate de licitațiile pentru concesionarea perimetrelor de pe platoul continental. “Bineînțeles că Romgaz este interesată să exploreze acele perimetre. De ce nu? Orice oportunitate trebuie să ne intereseze și pe noi. Dacă se scot la licitație de către Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM), Romgaz va participa la licitație”, declara Lucian Stancu, purtătorul de cuvânt al Romgaz. După izbucnirea scandalului Sterling, oficialii Romgaz s-au ferit să mai facă declarații pe această temă. La întrebările trimise prin mail de Ziarul de Mureș am primit un răspuns telefonic, din partea reprezentanților Departamentului Comunicare din Romgaz Mediaș: “Până la finalizarea scandalului Sterling, Romgaz nu va mai avea o poziție oficială legată de zăcămintele de gaze din Marea Neagră”.

La rândul său, directorul general al LukOil România, Constantin Tampiza, își făcea speranțe, înainte de Haga, că firma sa va participa la licitații pe platoul continental, bineînțeles, în urma unei decizii pe care ar fi trebuit să o ia patronii de la Moscova. “Dacă vor fi condiții favorabile, desigur că vom participa la licitație. Depinde de studiul de fezabilitate. Compari cheltuielile cu profitul. Dacă profitul asigură întoarcerea investiției, atunci proiectul este interesant”, declara Tampiza.

Și cea mai mare companie din România, Petrom, a evaluat posibilitatea participării la licitațiile pentru concesionarea de noi perimetre. “În măsura în care ANRM va organiza licitații (…) Petrom va evalua posibilitatea participării”, afirmau reprezentanții companiei.

Alin BOLBOS

Aurelian GRAMA

“În alte țări, această redevență este mult mai mare, în Ungaria e de 30 %, în Marea Britanie de 50 %, iar în țările arabe ajunge până la 85 %. La noi, de exemplu, OMV nu plătește nici minimul de 3,5 %, deoarece contractul cu ei a fost făcut pe baza unei legi speciale, pe care Guvernul Năstase a fost destul de abil să o treacă prin Parlament.”

Ioan Roman, fost secretar de stat în Ministerul Industriilor și Comerțului pe vremea guvernării CDR