Uncategorized

Rommel versus Montgomery

Generalul Erwin Rommel avea 49 de ani când, în calitate de comandant al Diviziei 7 blindate, a devenit brusc celebru. În mai 1940, în timpul ofensivei din Franța, divizia sa a forțat râul Meuse, apoi (în zona Cambrai) a produs pierderi catastrofale Armatei 9 franceze, pe care a încercuit-o și a decimat-o, după care a ocupat Cherbourg, Saumur, Brest și Nantes.
Bucurându-se de încrederea lui Hitler, în februarie 1941, Rommel a fost numit comandant al grupului de armate Afrikakorps. Doi ani mai târziu, când se afla la numai 70 de mile de Alexandria, numele său era pe buzele tuturor. Când “Șobolanii deșertului”, cum își spuneau adversarii săi, ziceau că “au făcut un rommel” însemna că au avut o realizare deosebită.
Inteligența remarcabilă și talentul de a improviza în situații dificile, i-au adus porecla de “Vulpea deșertului”. Odată, fiind puternic înghesuit de Armata 8 britanică, știind că avioanele engleze efectuau zboruri de recunoaștere pentru a fotografia liniile germane, a dat ordin ca blindatele disponibile să circule prin deșert timp de două nopți. Urmele de șenile fotografiate i-au făcut pe englezi să supraestimeze efectivele germane, silindu-i să se retragă.
În Africa, Rommel și-a dat seama de disprețul suveran al lui Hitler față de viața oamenilor. Știind că acea campanie e iremediabil pierdută (germanii duceau mare lipsă de combustibil și echipament, în vreme ce britanicii se întăriseră substanțial), Rommel i-a cerut lui Hitler retragerea, pentru a salva mii de oameni. Hitler i-a răspuns iritat: “Triumf sau moarte!” “Nici n-am murit, nici n-am triumfat”, comenta sec Rommel, mai târziu. Înainte de capitularea din Tunisia, în mai 1943, Hitler i-a ordonat să revină în Germania, astfel încât persoana sa să nu fie identificată cu o înfrângere.
În apărarea civilizației
occidentale

Lunile care au urmat au fost amare pentru Rommel, care nu intrase în partidul nazist și nu purtase niciodată insigna de aur a partidului.
Preocupat de cariera militară, ignorase asasinatele în masă, folosirea muncii forțate, lagărele de concentrare și teroarea dezlănțuită de Gestapo în teritoriile ocupate. “Am dus un război curat, dar ei mi-au mânjit haina militară”, spunea Rommel, scârbit.
Feldmareșalul era conștient că Hitler mai degrabă va atrage Germania în prăpastie, decât să cedeze. Pentru a întări încrederea poporului german și pentru a-i impresiona pe Aliați, Hitler i-a încredințat lui Rommel comanda trupelor terestre destinate contracarării debarcării din Normandia. Rommel a prevăzut că o invazie pe scară largă nu poate fi respinsă cu trupele și dotarea de care dispunea. Sperând să obțină condiții mai bune decât capitularea necondiționată (obiectivul politic al Aliaților), Rommel se pregătea să le ofere lui Eisenhower și lui Montgomery un armistițiu, fără știrea lui Hitler. Baza acestuia ar fi fost retragerea trupelor germane dincolo de zidul vestic de fortificații. În schimb, Aliații se obligau să oprească bombardarea orașelor germane. În răsărit însă, germanii urmau să continue lupta împotriva sovieticilor, pentru apărarea civilizației, occidentale. Rommel intenționa să-l captureze pe Hitler cu ajutorul unor unități blindate de încredere și să-l ducă în fața unui tribunal german, nedorind să-l transforme într-un martir printr-un asasinat.
Răzbunarea lui Hitler
S-a presupus că mitralierea automobilului său (în apropiere de Livarot, la sud de Le Havre) a fost răspunsul lui Hitler la ultimatumul trimis de Rommel, cu atât mai mult cu cât, nici un raport al aviației britanice nu menționa evenimentul (unul semnificativ, dacă ținem cont că mașina lui Rommel purta însemnele unui feldmareșal). Rommel a fost grav rănit suferind o fractură de craniu, două fracturi la tâmplă, maxilarul rupt, o rană la ochiul stâng și o comoție cerebrală. Doctorii s-au îndoit că va rămâne în viață, dar Rommel și-a revenit.
La 14 octombrie 1944, Rommel i-a primit în vila sa de la Herrlingen pe generalii Burgdorf și Maisl. Burgdorf l-a anunțat că trebuie să-i însoțească și, în drum spre Ulm, i se va administra otravă. În caz de refuz, urma să fie asasinat împreună cu întreaga familie. Înainte de plecare, Rommel și-a anunțat soția și fiul: “într-un sfert de oră voi fi mort.” Versiunea oficială germană a fost că a murit din cauza rănilor primite când mașina sa a fost mitraliată. Funeraliile naționale ale acestui personaj legendar și acoperit de gloria militară, s-au desfășurat după un ceremonial solemn. Necrologul a fost prezentat, în numele lui Hitler, de feldmareșalul von Rundstedt, unul dintre cei care cunoștea adevărul despre moartea lui Rommel.  
Montgomery.
Bernard Law Montgomery este considerat cel mai ilustru dintre șefii armatei britanice în timpul celui de-al doilea război mondial. Fiu de episcop, născut la 17 noiembrie 1887 în Londra, Montgomery a absolvit “St.Paul School” din capitala britanică și Academia Militară Regală din Sandhurst, ca locotenent de infanterie.
Cariera sa militară a început în India, în 1908, după care, odată cu începutul primului război mondial, a fost transferat în Franța. A fost avansat la gradul de căpitan și datorită faptului că a fost rănit încă de la începutul războiului. Între 1938 și 1939 a condus o divizie britanică în Palestina și Transiordania, primind și gradul de general-maior.
În al doilea război mondial a comandat o divizie în Franța, cu ale cărei resturi jalnice a fost evacuat de la Dunquerque, în 1940. După ce a trecut pe la comanda Corpului 5 britanic, a fost numit într-o poziție cheie într-o structură militară ce avea drept scop apărarea insulelor britanice împotriva unei posibile invazii germane. Succesul lui Rommel, ajuns la doar 70 de mile de Alexandria, l-a determinat pe Winston Churchill să gândească o reorganizare a armatei britanice din nordul Africii, precum și o schimbare a conducerii acesteia. Montgomery a fost numit la comanda Armatei 8 britanice, numită și “Armata Nilului”. În luptele din nordul Africii și-a consolidat reputația, fiind considerat unul dintre cei mai mari generali din războiul care bulversa lumea întreagă.
Un idol fals
A fost primul dintre generalii Aliaților care a provocat o retragere a mașinii de război germane, motiv pentru care a fost avansat la gradul de ge0neral. A fost perioada în care a devenit popular printre trupele pe care le conducea, în pofida faptului că Rommel obținuse mai multe victorii spectaculoase. Nu conta nici măcar faptul că tancurile germane își opreau înaintarea doar atunci când nu mai aveau combustibil și că Monty deținea o superioritate zdrobitoare în oameni și echipament de luptă. Importantă era doar victoria finală.  
Cu siguranță că victoria obținută în cele din urmă asupra trupelor conduse de Rommel, a permis realizarea unei cotituri în situația militară și politică din nordul Africii. Montgomery l-a urmărit pe Rommel în Libia și, mai târziu, în Tunisia, unde ultimele forțe germano-italiene s-au predat la 12 mai 1943.
Între 10 iulie și 17 august 1943, armata lui Montgomery și Armata 7 americană, condusă de George Patton, au eliberat Sicilia, apoi au trecut în Calabria. În ambele acțiuni, meritul principal l-a avut impulsivul Patton. După debarcarea din Italia, Montgomery a fost trecut la conducerea grupului britanic de armate 21, care se pregătea, în Anglia, pentru operațiunea “Overlord”. Drumul din Normandia la Marea Baltică a fost ultima etapă parcursă de trupele conduse de Montgomery, sub comanda generală a lui Eisenhower.
Conflictele cu aliații
În septembrie 1944, a fost avansat la gradul de feldmareșal, iar în timpul ofensivei din Ardeni a primit comanda temporară a tuturor trupelor engleze și americane de pe acel aliniament. În 4 mai 1945, a primit capitularea forțelor germane din Olanda și nord-vestul Germaniei, după care a condus forțele britanice de ocupație din Germania și a fost numit membru al Comisiei Aliate de Control. Însă, Montgomery a trecut și prin clipe amare în cariera sa. Printre altele, majoritatea istoricilor militari consideră că a conceput defectuos operațiunea de la Arnhem, în care a pierit corpul de elită al forței de șoc aeropurtate a corpului expediționar aliat.
Un orgoliu netemperat l-a făcut pe Montgomery să nu fie niciodată popular printre generalii cu care a colaborat.
Vicontele rasist
În 1946, i s-a acordat titlul nobiliar de viconte de Alamein pentru celebra victorie obținută de Armata 8, aflată sub comanda sa în bătălia împotriva trupelor germane și italiene de la El Alamein. În acea perioadă, părerile sale, care contraveneau politicii britanice, au fost ținute sub tăcere. Ceva mai târziu, reputația sa a fost știrbită de descoperirea unor însemnări cu vădit caracter rasist, fapt care nu l-a împiedicat ca în perioada 1951-1958 să ocupe o funcție militară importantă în NATO.
După unii istorici, Montgomery și-a dovedit nu arareori luciditatea politică. “Bătăliile se câștigă mai întâi în inimile oamenilor (…) Trebuie să găsim calea pentru ca statele cu ideologii și cu sisteme sociale diferite să poată trăi laolaltă în pace, fără să se amestece unele în viața altora”, observa deloc rasist Montgomery în Calea spre conducere, carte apărută în 1961. Având și pretenții de vizionar, alături de cele de mare strateg, Montgomery s-a pronunțat în ceea ce privește politica americană în Vietnam: “Statele Unite au încălcat cea de a doua regulă a războiului. Aceasta spune să nu lupți cu trupe terestre în ținuturile Asiei. Prima regulă este să nu înaintezi spre Moscova. Aceste reguli le-am descoperit prin propria mea experiență.” Obosit de atâta glorie, Montgomery a murit la Alton, Hampshire, în 24 martie 1976, nu înainte de a scrie pentru posteritate o carte care poartă un titlu simplu: Memorii.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close