Iliescu, pierdere colaterală a propriilor decizii
Dacă o ții binișor cu năravul săpatului de gropi, vei sfârși mai devreme sau mai târziu într-una din ele. Printr-o interesantă circulație a consecințelor către cauzele lor, te prind din urmă, parcurgând o curbură a efectului istoric, propriile acte și, fără a mai discerne, te ard la tălpi.
Ion Iliescu, a cărui grijă politică a fost să demonstreze cât de mult iubește poporul român, al cărui hobby a fost să înoate în lacrima publică, se trezește într-un sfârșit că acest popor ingrat – pe care l-a iubit cu pasiune de activist partid – îi întoarce spatele, îl cheamă să dea niște răspunsuri. Nici popoarele nu mai sunt acum ce-au fost odată, nu se mai satisfac cu iubiri platonice și buchete de trandafirii roșii; asemenea unor iubite mature nu se mai mulțumesc cu declarații și plimbări romantice prin parcurile ideologice, ele vor fapte, decizii, vor o direcție profitabilă a relațiilor politice, un trend pragmatic.
În demența ultimelor zile, când din toate direcțiile se revarsă avalanșe de acuzații peste capul aureoloat al tătucului, nu pot să nu văd pus în acțiune un mecanism victimar. Orice mulțime sfârșește prin a dori să-l linșeze pe cel pe care l-a adulat, asta simplu spus. Poate că Iliescu nu a fost adulat, dar a fost iubit sincer. Poporul român l-a recunoscut ca pe marele lui conducător vreme de zece ani, ceea ce nu-i puțin într-o viață de om. Încă e drept și faptul că nu poporul, ci Justiția este cea în măsură să decidă culpa lui Iliescu în anumite chestiuni delicate, precum dosarul revoluției și dosarul mineriadelor. Și să aplice legea, chiar dacă asta ar însemna ca tătucul, împodobit festiv ca un faraon, să fie depus în congelatorul istoriei, iar cei trei trandafiri roșii să-i vegheze penitența.
Evocările în mass-media a infamelor zile de 13-15 iunie 1990 nu s-au abținut în nici un fel de a livra până la greață imagini cu ortacii bezmetici, năpustiți cu bâte, securi și târnăcoape asupra unor “intelectuali” presupuși pentru a le scoate gărgăunii din cap, că așa au primit ei ordine. Iar președintele Iliescu, proaspăt ales prin vot liber și democratic, le mulțumea proteguitor și cald de la balcon, transmițând la pachet familiilor lor acadele recunoscătoare. Miron Cozma, posesor în sfârșit al efectului grațierii tătucului, ca și cum ar vrea să confirme zicala că “nebunul adevăr grăiește”, face un efort lingvistic și schimbă titulatura mineriadelor numindu-le iliesciade, termen care cred ca va face o bună carieră pe viitor. Iar fostul președinte Constantinescu vine în emisiune la Turcescu, burdușit cu documente, cópii ale unor jurnale de activitate din zilele mineriadelor ale unei unități militare, în care se arată că Iliescu știa ce se întâmplă în stradă, instiga la represiune, știa că sunt morți și, totuși, a mulțumit minerilor pentru modul cum au reușit ei să facă ordine, pentru exemplul de răspundere civică și solidaritate muncitorească.
Pe lângă chestiunile efectiv penale pe care doar Justiția e în drept să le decidă, rămâne și problema istorică a mineriadelor, fenomen oarecum specific nouă, care va trebuie încă investigat mult și bine. Iar Iliescu, oricum ar fi luate lucrurile, va fi tratat ca un element decisiv, dacă nu central al acestora, cu toată deversarea de maleficii asupra unei bucăți din istoria noastră recentă. În care, ironic sau nu, se întâmplă să-i cadă asupra grumazului golaș sabia pe care singur a scos-o din teacă.
de Vali MURESAN
