Uncategorized

Sătenii mureșeni – bogații săraci ai Europei

Odată cu prima ninsoare, ne-am amintit brusc faptul că fiecare iarnă aduce cu ea greutăți, care de la un an la altul, sunt tot mai greu de depășit pentru cei care locuind în lumea satului se văd nevoiți să înfrunte gerul și nămeții ce vor urma să vie, la căldura dată de arderea cocenilor, a vreascurilor sau, în cel mai bun caz, a lemnelor. Și asta, în județul Mureș, locul în care rezervele de gaz sunt practic resurse inepuizabile.

Locuitorii văii Mureșului au intrat deja în iarnă. Temperaturile care se încăpățânează să rămână blocate undeva în jurul a 0 grade i-au făcut deja pe localnicii văii Gudea să treacă la programul de iarnă. “Noi aici la munte avem noroc. Fiecare dintre noi are propria lui bucată de pădure de unde a adunat peste vară lemnele uscate, le-a tăiat și depozitat lângă casă. Mai primim și de la primărie vreun metru cub, mai sunt și gaterele de unde cumpărăm căzăturile de la prelucrări. Dacă am fost harnici și ne-am gândit că iarna vine repede și ține mult, acuma avem cu ce ne încălzi la iarnă toată casa. Noi avem două camere și o bucătărie și folosim fiecare încăpere și vara și iarna pentru că suntem cinci suflete în casă. Am lemne pentru două ierni. Așa fac în fiecare an pentru că știm când vine iarna dar când pleacă… La munte ai nevoie de căldură în casă și vara”, ne-a spus Traian Ujică. Experiența ultimei ierni, când în luna mai zăpada stăruia încă pe acoperișurile caselor, i-a făcut pe localnici să gândească mai serios la rezerva de lemne pe care și-o vor face în viitor. Pentru că nu puține au fost familiile care s-au văzut nevoite să apeleze la scoarțele de tulei rămase de la masa oilor, pentru a-și încălzi oasele între pereții caselor tot mai reci. În bătăturile în care locuiesc doar pensionari, oameni trecuți bine de 70 de ani, fiecare iarnă este un calvar fără sfârșit. “Aicia la noi îi tare ciudată iarna în ultimii ani. Pe drum nu-i urmă de zăpadă, da cum o iei pe vale în sus și pe Gudea și către apa minerală, nămeții îs tot mai mari. Și oamenii tot mai bătrâni. Acuma ăia care și-au făcut vile pe aici, ăia au și bani de lemne. Noi țăranii suntem mai săraci da la nime nu-i mai pasă de noi. În tinerețe am crezut că o să avem și noi gaz în casă să scăpăm de lemne și de mizerie. Dar am îmbătrânit și tot cu căruța merem la pădure după lemne. Nici să le mai crăpăm nu mai avem putere. Aducem câte o coșarcă de lemne înghețate în casă și nu ne ajunge o zi. Așa că facem foc puțin aicia în conie. Și aicia stăm tătă iarnă în câțiva metri pătrați. Și când deschidem ușa să merem afară, îi îngheț în casă. Mai cald îi în grajd. Că mă duc să mulg vaca sau să curăț grajdul și nu mai îmi vine să mă duc în casă. Viața îi grea la țară și vara. Om vedea cum om ieși în primăvară. Dar ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute și să ne ferească de boli”, ne-a mărturisit Vasile Petre.

L-am întâlnit coborând pe vale cu o legătură de lemne în spate. Deși era încă vară, atunci când am stat de vorbă cu el, am aflat că în zonă refacerea stocului de lemne este o muncă neîntreruptă. Localnicii nu trec pe lângă un vreasc sau un lemn verde sau uscat pe care să nu îl ia cu ei. Fiecare surcea este o rezervă în plus.

Iarna la câmpie

Spre deosebire de satele din zonele de munte, unde lemnul este principala sursă de căldură, cele din zona de câmpie ale județului folosesc doar bețigașul numit chibrit pentru asigurarea confortului termic în case pe timp de iarnă. Pe cât de sec este enunțul de mai sus pe atât este de neadevărat. Pentru că tihna pe care oamenii o aveau datorită gazului metan din cămine, s-a spulberat de mult, odată cu scumpirea lui peste măsură. Aproape că nu mai există gospodărie în care sătenii să nu pună lemne pe foc, peste arzătoarele devenite aproape inutile. Salariile și pensiile pe care le au, i-au făcut pe români să fie “zgârciți”. Trecând însă pragul caselor satului românesc pe timp de iarnă, te izbește sărăcia. Neputința oamenilor de a trăi bine. Oricât de mult ar încerca. “Imediat după război la noi în comună s-a introdus gazul. Părinții noștri au spus atunci că mai mult decât atât nu puteau să îi ceară lui Dumnezeu. Ce lucru incredibil era pentru ei să dea foc gazului. O făceu cu pioșenie dar și cu frică. Îmi amintesc că erau ierni în care stingeam gazul numai de frică să nu se hâie soba de teracotă peste noi. Plăteam pentru asta foarte puțin pe lună. Știu asta pentru că îi auzeam pe ai mei vorbind fericiți că lemnele i-ar fi costat mult mai mult, plus efortul de ale căra. Dar vremurile alea s-au dus odată cu ei. De ani buni am reînceput să ne facem rezerve de lemne serioase pentru iarnă. Dacă nu vrem să înghețăm de frig, în fiecare zi încălzim cu lemne. Gazul de scump ce e îl folosim doar când facem de mâncare. Sunt familii care iarna își aduc în bucătării sobele aruncate prin șopruri acuma 40 – 50 de ani și renunță de tot la gaz. Nu se poate ca într-o lună să plătim la gaz o pensie și jumate sau chiar trei pensii. Localnicii primesc lunar între 700.000 de lei și 2.000.000. Cine are trei, e considerat boier, dar tot cu lemne se încălzește”.

Printre nămeții anilor trecuți, locuitorii tot mai puțini ai unor cătune ca Moișa, nu mai așteaptă nimic de la viață. În paturile de multe ori aproape înghețate se roagă lui Dumnezeu să îi țină în viață doar atâta timp cât sunt sănătoși. “Oricât am fi de bolnavi, nu mergem la doctor pentru că ce ne poate face el sănătoși? Nu, și nici bani de medicamente nu ne poate da. Banii ne ajung numai cât să ne plătim curentul și să mâncăm cât de cât. Acuma că o venit iarna, îl rugăm de bunul Dumnezeu să ne deie sănătate și să ne țină mințile. Și când își ia ochii de pe noi, să ne ieie și viața. Iarna trecută am crezut de câteva ori că murim și de frig și de boală și uite că iar o dat frigul peste noi. Avem gaz dar ce folos când nu putem să ne folosim de el. Îi strigător la cer ce o făcut oamenii ăștia de la guvern cu noi. Ne-o sărăcit de tot. Acuma ne îngheață. Aicia la câmpie șuieră vântul prin crăpăturie ușii și geamurile se umplu cu zăpadă. Vine frigul în casă pe hornurile caselor. Că nu avem lemne destule să îl alungăm. Suntem bătuți de soartă să suferim”, s-a plâns de traiul greu, Amalia Cazan, o localnică de 77 de ani.

Dulceața vieții traiului patriarhal a rămas în poveste. Viața satului care se desfășoară după ritualuri impuse de trecerea anotimpurilor se duce și ea de râpă. Acolo unde s-a împământenit întrebarea chinuitoare a zilei “ce vom pune pe foc mâine”, viața devine un chin. Å¢ăranul român va intra în UE cu un handicap inimaginabil. E adevărat că turiștii care vor veni vor fi de-a dreptul încântați de focul cu lemne care arde în sobă. Dar ei stau doar câteva zile. Diferența care face o viață de om însă nu mai e idilică. Mai ales atunci când vârsta medie a celor care populează această lume a satului se apropie de 70 de ani.

Și crește… Statistică

În județul Mureș există un total de 518 localități. Orașe, sate și cătune în care locuiesc peste 580.000 de oameni. Mai mult de jumătate din aceștia adică 290.000 locuiesc în sate și cătune. Iar mai mult de jumate din ei, adică peste 150.000 au folosit toată viața lor doar lemne pentru focul zilnic. Deși cealaltă parte a sătenilor au gaz metan în cămine, peste jumate din ei au început să folosească lemne pentru încălzit dar și pentru prepararea hranei. Ciudățenia cea mai mare este că, deși procentul de populație care locuiește în orașe ar fi normal să se bucure de confortul oferit de arderea gazului metan, de fapt nu e chiar așa. Există zone în aproape fiecare oraș al județului în care pe străzi întregi nu există aceste facilități, și nu e vorba doar de noile orașe. Vasăzică și orășenii într-un procent de aproape 8-10% au văzut cum arde gazul doar la alții. Și asta într-o Transilvanie pe ai cărei dealuri, sondele de gaz sunt o realitate aproape la fiecare pas. Și asta într-o Europă în care prima sondă de gaz a fost pusă în funcțiune chiar la noi. Suntem bogații săraci ai Europei.

Eugenia KISS

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close