Satul dintre dealuri aproape pustiu de Crăciun
Sărbătorile de iarnă au fost mereu un prilej de bucurie și lumină pentru toți. Așteptăm cu nerăbdare, cozonacul pe care bunicii de la țară îl vor pregăti în cuptor, casa să ne miroase a sarmale iar colindătorii să ne umple sufletul cu colindul. Dar, cu toate astea, există și zone unde spiritul Crăciunului nu se mai resimte ca odinioară. Parcă ceva a murit, stingându-se o lumină.
Am pornit la drum spre Socolul de Câmpie, cu scopul de a ajunge la mănăstirea din deal. Am pornit pe cei câțiva kilometri de drum pe jos, alături de doi localnici ai saÂtului. El, undeva trecut de 45 de ani, ea, undeva aproape de 35, ambii foarte vorbăreți. În drumul nostru spre satul care până atunci îmi era necunoscut, au vorbit neîntrerupt. De la nea Genu, care lucrează de aproape 25 de ani ca CFR-ist am aflat că odată în sat se auzeau copiii an de an adunați în găști la coÂlindat, atmosfera era alta. Acum, în sat, nu au rămas decât bătrânii care și-au înfipt rădăcinile adânc în această localitate. Pe lângă ei, câțiva nepoței, nu mai mulți de cinci, care zilnic fac naveta în localitatea învecinată pentru a ajunge la școală. Au microbuz pentru navetă, dar uneori ajung acasă pe jos, străbătând câțiva km buni. „Nu vom face nimic deosebit de Crăciun, vom sta doar acasă și poate vom merge în vizită la vecini. Bineînțeles că se va face mâncare dar nu prea avem pentru cine. Aveam și noi odată tradiții dar amu toate s-au pierdut.”
Liniștea se sparge
de Sărbători
În liniștea totală din localitate, odată cu intrarea mea în sat, câinii au început a lătra, dovadă că un străin se apropie. La intrare, de o parte și de alta, câteva case părăsite. „Mulți au plecat, unii la oraș alții în străinătate căutând un trai mai bun. Am rămas doar noi, ăștia aproape de bătrânețe. Nouă nu ne trebe să stăm la oraș, ne este bine și aici, așa cum o ducem” a ținut să precizeze în dialogul său, nea Genu. Drumul spre centrul satului e plin de pietre și noroi, ca de obicei după ploaie. Ajunsă în centru, căminul cultural parcă aștepta sărbătoarea, aștepta să-i deschidă ușile cineva, măcar pentru un bal al Crăciunului. În fața căminului, stă de pândă, parcă, statuia lui Mihai Eminescu, asupra căreia se vede trecerea timpului. Drumul care urcă către mănăstirea ce poartă hramul „Tăierea Capului Sf Ioan Botezătorul” e din ce în ce mai liniștitor, pentru că liniștea din sat te uimește. Ajunsă la mănăstire, o întâlnesc pe măicuța Gabriela: „Suntem doar două măicuțe și părintele. Puținii oameni care mai sunt în sat vin la slujbe dar cei mai mulți se adună în zile de sărbătoare mai ales de Crăciun, când cei plecați se-adună pe la case” a precizat măicuța. Am lăsat satul în aceiași liniște în care-l găsisem, un loc primitor, unde tradițiile s-au pierdut dar unde localnicii se bucură de orice musafir care le-ar putea aduce noutăți și, de ce nu, colindul.
Codruța POP



