Satul oamenilor singuri

Dacă pentru mulți dintre mureșeni, numele satului Abuș este total necunoscut, cinematografia franceză a hotărât că acest sat este locația ideală pentru turnarea unui film documentar care să oglindească viața la țară, într-o Românie a contrastelor. Povestea spusă de cineaști, limitată la vânzoleala zilnică din jurul crâșmei, un loc dovedit a fi un adevărat catalizator al satului, va fi difuzată anul viitor pe posturile

de televiziune. Cealaltă poveste, a oamenilor deveniți peste noapte actori, a oamenilor pentru care fiecare zi este o provocare mai ceva decât în filme, v-o destăinuim noi.

La orele dimineții, cei mai curajoși dintre abușeni se aventurau zgribuliți pe trotuarele înghețate spre destinații doar de ei știute. Frigul de afară era pentru unii dintre ei un bun prilej de a se încălzi la un pahar de “jinars” în Barul deschis pe o latură a castelului baronului Apord. I-am urmat îndeaproape și bine am făcut, pentru că în locul acesta, unde inimile se încălzesc și limbile se dezleagă, barierele dintre oameni dispar și poveștile triste sau vesele sunt spuse sincer. În ușa barului m-a întâmpinat un localnic, Bartos Geza, omul care pe parcursul zilei mi-a fost un bun ghid în descifrarea “cazului Abuș”. El în sine este un caz. La 53 de ani locuiește singur, pentru că de douăzeci de ani, de când a divorțat, nu a mai avut puterea să se recăsătorească. Și poate este singurul om din România care plătește pensie alimentară, trasă direct din salariu, cu toate că fiica lui, Annamaria, are acum 26 de ani. “Uitați, plătesc 70.000 de lei lunar. Deși salariul meu nu este foarte mare și banii ăștia mi-ar prinde bine, aștept să văd când vor considera cei care fac salariile că am plătit destul. Curiozități de om singur… Singurătatea m-a făcut să văd cu alți ochi viața. Am învățat să gătesc, să spăl să fac ordine. Mă gospodăresc singur și pentru că știu ce înseamnă singurătatea încerc atât cât pot să îi ajut pe cei care sunt mai singuri decât mine. O să vedeți că singurătatea poate fi de mai multe feluri…”

Actorii singuri

Locul ales de producătorii francezi ai peliculei a fost castelul Baronului Apord, locul unde de zeci de ani funcționa magazinul sătesc, Școala și Căminul Cultural. În vară, când s-au perfectat termenii contractului de închiriere, francezii au plătit Primăriei din Mica 10 milioane de lei, contravaloarea închirierii castelului pentru o zi de filmare. Între timp, statul român a retrocedat castelul descendenților baronului, așa că în timpul filmărilor a avut loc o “scenă” cumva parcă ruptă din cotidianul românesc. Moștenitorii au apărut din senin, au întrerupt filmările și au amenințat că dacă nu vor primi patru milioane de lei nu vor mai permite continuarea filmulețului, pentru că “vremurile în care familia Apord făcea acte de caritate a apus”. Până când s-a făcut plata, echipa nici nu a răsuflat de emoție. E și normal, având în vedere că interpreții erau 10 abușeni, doi muzicanți și un copil din Sfântu Gheorghe. “În film francezii descriu viața satului. Ce se întâmplă în crâșma satului pe parcursul unei zile. Toți actorii trebuiau să fie îmbrăcați cât mai murdar și mai jerpelit, așa cum stau în grajd, așa cum merg la lăptărie. O copie fidelă a barului s-a realizat în sala căminului cultural și de dimineață până seară s-a filmat. Fiecare abușan care a jucat în film a primit 250.000 de lei, plus zamă de fasole. Asta au vrut francezii să facem de mâncare și Bodi Edit a gătit o oală de 20 de kg. Am mâncat toți, inclusiv ei. Nu știm exact de ce oamenii trebuiau să fie așa murdari. Nici unul nu s-a întrebat. Într-un sat ca al nostru unde sărăcia și răul îs mai dese decât bunele, banii au contat…”, ne-a spus Szabo Tunde, femeia care este barmaniță și în film și în viața reală. Dacă nimeni nu s-a întrebat de ce oamenii trebuie să fie jegoși și dacă nici cei de la primărie nu au fost curioși să se informeze despre subiectul filmărilor, s-ar putea ca peste ceva timp să vedem pe posturile de televiziune filmulețe despre românii mizerabili, care trăiesc la limita igienei și a inaniției, despre români bețivi degenerați. Nu ar fi pentru prima dată, dar parcă în loc de așa prieteni…mai bună e singurătatea.

Singur împotriva tuturor

Bogdan Bombonel Manoilă Dumitru are o familie mare. Soție, patru copii, dintre care o fată, Maria Rita, are și ea “aproape trei . Va naște peste câteva luni al treilea copil. “Dar noi suntem supărați pe primar pentru că nu este posibil, ca el în decurs de un an de când este primar să își cumpere trei case și noi într-o viață să nu ne putem face una. Spune că banii de case i-a câștigat fiul său, la muncă în Ungaria și că sunt ale fiului. Uite, nepoata mea Ancuța Murșă a fost la muncă în Germania trei luni șinu-și poate cumpăra nici o mașină. Să ne spună și nouă băiatul primarului cum a făcut”, și-a vărsat el oful. “Noi suntem țigani. Ajutor social primim o dată la șase luni, câte 500.000 de lei. Am săpat 15 metri de șanț pentru muncă în folosul comunității și nu-mi recunoaște munca. Trebuie să lucru dublu pentru drepturile mele. Să vă spună cei din sat, că dacă nu făceam eu șanțul, ploile din vara asta ar fi inundat casele oamenilor. Degeaba suntem țigani, că suntem oameni muncitori și cinstiți. Necinstea stă pe la masa primarului. Rita, fata mea, și-a depus actele de un an la primărie pentru alocația suplimentară pentru al doilea copil și încă nu a primit nici un ban. Nu am primit nici bani de lemne. În campania electorală țiganii din Deaj și din Hărănglad au “fost cinstiți” de primar și l-au ales.

L-au ales și maghiarii numai de aia ca să fie primar ungur. Și acuma le pare rău, că din toate promisiunile pe care le-a făcut nu s-a ținut de niciuna. Bea și nu face nimic”, ne-a înșirat Bombonel problemele lui, ale familiei lui, și ale comunității. În timp ce ghidul meu, Bartos Geza, mă grăbea către o altă destinație, lumea din bar se solidariza cu Bombonel. Și nu mai erau singuri.

Tanti Maria

Suflet pustiit de necazurile pe care destinul le-a pus grămadă pe sufletul ei, tanti Maria Hancu este femeia pentru care singurătatea a devenit nedorit tovarăș. “Nu” este termenul care a însoțit-o în viață. Nu a fost căsătorită din cauză că la vârsta de trei ani a avut o pareză și a rămas cu o veșnică grimasă pe față. Nu are pe nimeni pe lângă ea de aproape 40 de ani, de când părinții

i-au murit. Nu știe ce s-a întâmplat cu ea atunci când a căzut și și-a rupt șoldul și umărul. Nu are cârjele ei, ci împrumută de pe la câte un vecin. Nu are bani să-și cumpere cârje. Nici medicamente. Nu are și nu a avut niciodată nici măcar un aparat de radio. Și își dorește cu disperare unul.”Singurătatea doare. Nu pot dormi, nu pot mânca. Numa mă doare sufletul. Mai am noroc cu vecinul Geza, că îmi aduce apă și mă întreabă de sănătate. Altă vecină bună, Anuș, îmi mai dă câte ceva de mâncare și mă mai duceam la ea să mă uit la televizor la câte un film. Acuma nu mai pot merge. Nimeni nu vorbește pe lângă mine. Îmi doresc de ani de zile un radio că poate îmi mai trece de urât, dar nu pot. Am 78 de ani, și nu pot să îmi cumpăr un medicament pentru durere, că mă dor umerii de la cârje și șoldurile de la proteza de șold, și inima. Dar nu le mai bag în seamă. Plâng și nu mă vede și nu mă aude nimeni. Pensia mea de CAP de 700.000 de lei pe lună nu-mi ajunge de gaz și de lumină. După ce le plătesc, nu mai am pe ce să-mi iau pâine două săptămâni. Azi am mâncat de dimineață o cană de ceai, ultima felie de pâine prăjită cu puțină unsoare. La amiază mămăliguță cu fasole și un ou. Am 15 găinuțe pe care le grijesc ca pe ochii din cap, dar acuma nu se mai ouă nici una. Și nici pensia nu a venit. Nici nu mai știu când mi-am cumpărat ultima dată ceva. Basmaua asta mi-a dat-o o nepoată. N-am vrut s-o iau că e roșie, dar îi caldă și bună la iarnă. Pantofii îi am de la un alt neam. Da aud că la noi în sat, o samă de oameni trăiesc mai bine și o samă îi vai de capul nostru”, ne spune tanti Maria Hancu, povestea vieții ei. O poveste pe cât de sfâșietoare pe atât de adevărată, tristă, zbuciumată, singură. Când Maria Hancu ne spunea că de multă vreme nu au mai venit doi oameni deodată la ea în casa, a apărut și al treilea. Poștașul cu mult așteptata pensie…

Singurătatea alergătorului…

Factorul poștal al satului, Dezsi Marton, a pus pe masă talonul de pensie și 730.000 de lei, numărați atent sub ochii răbdători și parcă mai luminoși ai Mariei Hancu. Apoi a vrut să plece, pentru că are de parcurs zilnic între 15 și 20 de km. 250 de pensionari îl așteaptă nerăbdători. “cea mai mare pensie este de 5.100.000 și e a unei foste profesoare. Cea mai mică pensie o aduc aici, la tanti Maria… Jumătate din ele sunt de trei milioane și jumate de unu sau două milioane. Am de mers în Păucioara, Subpădure, Abuș și o părticică din Gănești. Dar drumul ăsta zilnic îl consider un bun antrenament”, ne-a spus grăbitul poștaș. Și satul și-a mai dezvăluit un mister. Dezsi Marton, omul cu pensia, este multiplu campion național la marș forțat pe distanța de 14 Km.” La ediția din 2000 a Balcaniadei am fost în lotul României și am concurat împotriva grecilor și a turcilor. Concurența a fost neloială pentru că ei erau profesioniști, proaspăt întorși de la Olimpiada din Sydney. Totuși cu echipa am luat locul I la Balcaniadă. Acum am început din nou antrenanetul pentru că vreau să mai concurez o dată. Dar trebuie să alerg târziu, noaptea, când nu mă văd vecinii. S-a luat unul după mine când m-a văzut fugind și m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva acasă cu soția sau copiii de fug așa de tare…’ ni s-a destăinuit campionul Marton, omul pentru care munca se constituie și într-un bun antrenament.

Singurătăți paralele

Eugenia Moldovan s-a mutat în Abuș în 2001, după ce soțul ei a murit într-un tragic accident de mașină. Și-a adus copiii cu ea pentru a nu fi singură. Dar este mai singură și mai tristă ca niciodată…Atât de singură încât din cauză că nu a vut bani să-și plătească cotizația anuală la biserică, preotul ortodox nu a venit cu botezul. Una dintre interpretele filmului francez, tanti Livia, a devenit și 0mai singură după ce agitația acelei zile nemaiîntâlnite s-a sfârșit. A fost ca împlinirea falsă a unei dorințe de comunicare. Golul rămas e prea mare. Ghidul meu prin satul destinelor zbuciumate, Marton Geza, este optimist. Știe că oamenii se mai pot ajuta între ei. Și cumva reușește să comunice asta celorlalți. Poate, cândva, satul oamenilor singuri se va revigora. Poate cele patru biserici, toate monumente istorice ale satului dintre dealuri, unde liniștea oamenilor doare, vor fi din nou liantul între ei și rănile se vor vindeca.

Eugenia KISS