Schimbare de roluri. Cu bulbuci

Cea mai fierbinte perioada a unui an calendaristic înseamna (asa cum îi sta bine unei zone de top) si cea mai fierbinte perioada a unui an scolar. Caci într-un astfel de timp, oriunde te întorci sau te sucesti dai de un învatacel emotionat (dar efervescent, dezorientat, dar cu bune intentii, indiferent, dar de viitor…, etc.), de un profesor (pre)ocupat, de un parinte în verva ori de o lista cu nume si note descrescatoare. Ca, doar, asa-i în vremuri de examene. Fie ele în prag de liceu, fie ele de bacalaureat ori de admitere la facultate (adica admitere de admitere sau admitere de dosare).

Numai ca, pe lânga valorile crescute de adrenalina la adolescenti si, ca regula, la parintii acestora, a fost rost de marire a tensiunii (arteriale, desigur) si la cadrele didactice. Pentru ca în zilele trecute s-a desfasurat si examenul de examinare a examinatorilor (viitori). Caci a avut loc testarea cunostintelor profesorilor în scopul titularizarii acestora. Rezultatele la nivel national au fost, elegant spus, mai mult decât întristatoare. Direct spus, au oscilat între dramatice si jalnice. Nici judetul nostru n-a facut exceptie. Un sfert din concurenti nu au reusit sa scoata o medie de 5, iar reusitii sortii (cei care au obtinut media 7) n-au fost decât 32,41%, din care doar un candidat a luat nota maxima (potrivit rezultatelor publicate).

S-a spus ca subiectele au fost tare grele. Nu contest. Totusi, o treime din participantii la examen le-au tinut piept. Pe când, majoritatea s-au poticnit umilitor. Încercând un raspuns (de profan) la întrebarea cine-i de vina, candidatul (care s-a culcat apasat pe-o ureche) sau sistemul de învatamânt care l-a produs (prin examene mai mult cu taxa decât cu stiinta), ajungem la o dilema gen cine-a fost primul, oul ori gaina (?). Cert este ca, în zilele noastre, numa’ sa nu vrei si sa nu vrei si tot îti pescuiesti o diploma de facultate (din apropiere sau de la distanta). Cunosc o serie de maistri, vânzatoare, ajutatori/ajutatoare de diverse profesii care au trecut printr-o facultate cu o usurinta debordanta. Nici vorba sa subestimam ce face fiecare la locul lui de munca. Sau sa diminuam aptitudinile unuia sau altuia. Dar, una-i prefectura si alta-i… titulatura. Asa ca ajungem într-un carusel. Sistem facil, deci slab calitativ, din care ies dascali ce confirma racilele sistemului picând cu brio la un examen ce tine de esenta profesiei: titularizarea. Dascali care, la rândul lor, ani de zile ne-au “instruit”, asa suplinitori cum au fost, odraslele, iar acestea, când le va veni rândul, vor da un mare chix.

Ne tot dam de ceasul mortii ca în ultimul deceniu si jumatate sistemul de învatamânt a glisat înspre hau. Ca asta nu merge cum trebuie, ca ailalta nu-i asa cum s-ar cadea, ca din astea n-avem destule, ca alea-s fara rost, etc. Li se tot cer profesorilor (de la onor, ministeru’) pareri cu privire la cutare initiativa ministeriala, la cutare proiect de lege, la cutare organizare de examen. Iar profesorii constiinciosi (caci sunt si dintr-aceia destui) scriu si iar scriu ce-i bine si, mai ales, ce nu-i deloc bine. Numai ca, dupa cum se vede treaba în ultimii ani, nu-i asculta nici naiba (Doamne, iarta-ne!).

Pe de alta parte, parafrazând o binecunoscuta zicala, avem dascalii pe care-i meritam. Pentru ca, în primul rând, stilul în care guvern dupa guvern i-a tratat (ca statut, sistem, prestanta, posibilitati de perfectionare, direct legate de cele materiale) a fost penibil. Corpul profesoral (înca) de elita (ca exceptie la regula) subzista prin el însusi. Nu prin masuri concrete ale mai marilor vremii.

Si, pe de o alta parte, majoritatea parintilor doresc pentru copilasii lor (obositi înca din scutece, vorba unui recunoscut profesor universitar) note mari, din oficiu, profesori blânzi, suavi, netezi, cum or fi, numai sa nu care cumva sa jeneze (nici macar c-o floare) psihicul ultrasensibil al progeniturilor. Iar în conditiile astea, ca sa citez un mare fost exeget al pna, degraba calcator de lege, “na, fa sî se!”. Apropo de astfel de abordari deviante, acum 4 ani mi se spunea (e drept, de un numar restrâns de insi) sa nu-mi dau copilul la Papiu ca acolo-i îmbolnavire de capete si pierire de neuroni. Dar copilul nu vroia decât acolo si decât în clasa de ghilotina. Acum, dupa parcurgerea liceului si a bacului, nu numai ca infirm cu pumnu-n masa asemenea magarii, ci tin sa aduc cuvenita multumire profesorilor (si, mai cu seama, celor severi!) pentru stilul în care s-au straduit sa-si formeze elevii. Ma întreb, însa, daca stindardul unui asemenea liceu si a altora ca acesta va putea fi tinut, în conditiile în care vin puternic din urma profesori proaspat titularizati, cu note pe care actualii profi le-ar da, eventual de mila, plutonului codas. Iar raspunsul ce tinde sa rezolve astfel de probleme grave nu este unul de cosmeticiana (ca, de pilda, hai sa mutam bacu’ de la licee la facultati, dupa ideea recenta a unei foste ministre ce nu ne-a spus nimic), ci tine de o restructurare din temelii a sistemului. Neîntelegerea acestei realitati risca sa ne conduca spre dezastru. Si numai asta ne lipseste, dupa iminenta încalzire globala (care ba o sa ne prajeasca, ba o sa ne congeleze), generatii de tineri care ba sa nu vrea sa munceasca, ba sa nu fie în stare, ba sa-i doara drept în cot (da’ deasupra carora sa scrie cu litere aurii, “licentiat în…”).

Andreea CIUCA