Schitul Prodromu, un colț de rai

Un pelerinaj la Muntele Athos nu reprezintă un certificat de bun creștin, însă, fără îndoială, este un demers, o experiență recomandabilă oricui însetat de cele duhovnicești. E greu să petreci câteva zile pe Sfântul Munte și să nu privești viața altfel. Cel mai bine simți diferența atunci când te întorci în lume.

Odată ajuns la portul Daphni, poarta de acces în Athos, unde acostează vaporul, trebuie să iei unul dintre cele două autobuze spre Kareia, capitala Sfântului Munte. Drumul durează aproximativ o oră, timp în care ești cuprins de sentimente confuze. Emoția întâlnirii cu “tezaurul cel mai de preț al Sfintei Ortodoxii, tăria, lauda și mândria ei”, cum este numit Athosul într-o cărticică de la schitul Prodromu, și admirația pentru peisajul impresionant sunt amestecate cu o ușoară teamă, deoarece autobuzele parcurg în mare viteză un drum greu, iar traseul trece, deseori, pe lângă râpe imense, la capătul cărora, departe, jos, se află marea.

La Kareia, mai multe microbuze așteaptă pelerinii. Afli principalele rute pe care le vor parcurge acestea și urci în cel care te duce la destinație. Majoritatea românilor care ajung în Sfântul Munte aleg acele microbuze care duc la, sau aproape de, unul dintre schiturile românești: Prodromu, Lacu sau Colciu.

Schitul Prodromu

Schitul românesc Prodromu se găsește în partea de răsărit a Muntelui Athos, într-un ținut pietros, ostil din punct de vedere climatic, cu furtuni puternice. Așezământul aparține de mănăstirea grecească Marea Lavră și se află sub patronajul Sfântului Ioan Botezătorul, însemnând în limba greacă “Înainte Mergător”. În ciuda sălbăticiei, sau poate tocmai de aceea, zona în care se află schitul românesc este teribil de frumoasă, fiind străjuită la est de fermecătoarea Mare Egee, iar în partea vestică de vârful muntelui Athos, înalt de 2033 de metri, pisc format dintr-o marmoră a cărei strălucire le dă pelerinilor impresia că muntele este acoperit de zăpadă. Izolarea și sălbăticia locului a atras aici pustnici importanți precum Petru Athonitul sau Atanasie Trapezuntul, unii dintre primii monahi ai Sfântului Munte.

Primii călugări români au venit în acest loc în jurul anului 1750, povățuiți de ieromonahul Macarie. S-au adunat cu toții la paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul, care nu se știe exact când a fost ridicat. În preajma anului 1800 aici viețuiau trei sihaștri români, îndrumați de duhovnicul Iustin, iar în anii următori au venit aici și alți monahi români. După moartea duhovnicului Iustin, urmașii săi au cerut de la mănăstirea Marea Lavră un act scris pentru întemeierea unui schit, lucru care s-a realizat în 1820. Revoluția grecească a schimbat însă situația și românii au pierdut schitul, fiind nevoiți 30 de ani mai târziu să-l răscumpere, de la greci.

La 1856 Patriarhia de Constantinopol emite sigiliul patriarhal prin care se aprobă înființarea și funcționarea Schitului Moldovenesc Prodromu. În anul următor s-a pus temelia bisericii mari, lucrarea fiind finalizată în 1866. Noua biserică cu Hramul Botezul Domnului este o clădire impunătoare, de mari proporții: lungime de 30 m și lățime de 8,50 m, având trei turle masive. Biserica a fost pictată în întregime între anii 1862-1863, de către pictori veniți din România, în stilul secolului XIX, de inspirație renascentistă.

Schitul a cunoscut deplina dezvoltare duhovnicească și gospodărească sub călăuzirea a patru mari stareți: Nifon, Damian, Ghedeon și Antipa. În timpul stăreției ieromonahului Damian, originar din București, s-au făcut multe îmbunătățiri în obștea schitului, iar în anul 1889, Mănăstirea Lavra încheie un nou act cu Prodromu, prin care se stabilește modul de viețuire a schitului. Între altele, în document se spune că Schitul Prodromu poartă supranumele de românesc, că are viață chinovială și că numărul viețuitorilor din obște se stabilește la 60 de monahi și 10 frați.

În anul 1890, ieromonahul Damian se retrage din stăreție, locul lui fiind preluat de ieromonahul Ghedeon, originar din județul Prahova. Urmașul său la stăreția Prodromului a fost ieromonahul Antipa Dinescu, originar din Slănic Prahova. În timpul stăreției lui a avut loc marele cutremur din anul 1904. Seismul a pricinuit distrugeri atât de mari la toate clădirile schitului și îndeosebi la biserica mare, încât monahii s-au gândit să o dărâme pentru a o zidi din nou.

Vremuri de restriște

Războaiele balcanice au schimbat mult viața Athosului. Eliberat de sub stăpânirea otomană, acesta a trecut sub tutela Greciei. Între 1923, când statul grec a naționalizat o serie de metoace ale mănăstirilor din Athos, victimă fiind și Prodromu, iar statul român a făcut același lucru cu proprietăți ale schitului din România, și 1963, călugării de pe Athos au trecut printr-o perioadă critică. După această perioadă, când schitul s-a aflat în pericol de desființare, Prodromu a fost sprijinit din nou din țară. Aproape de anul 1980 aici viețuiau doar 10 monahi, dar în anii următori obștea s-a mărit și au început lucrări de renovare a clădirilor. Reparațiile au durat până în 1998. Sprijinit din țară, dar și de Grecia, Prodromu s-a pus bine pe picioare. Au fost restaurate și puse la punct biserica mare, biblioteca, brutăria, chiliile, arhondaricul, bucătăria și trapeza, atelierul mecanic, atelierul de tâmplărie. A fost îmbunătățit sistemul de alimentare cu apă, fiind construite în apropierea schitului două cisterne cu apă, cu o capacitate de 400 de metri cubi. Din 1998 a început restaurarea picturii din Biserica mare, iar acum schitul este refăcut aproape complet. În “îndrumătorul pentru pelerinii români”, din care am spicuit o serie de informații legate de schitul Prodromu, se descrie astfel marele proces de înnoire a importantului loc de rugăciune: “Cu ajutorul bunului Dumnezeu, al Maicii Preacurate, care a binevoit să înzestreze schitul cu icoana sa nefăcută de mână și cu Rugăciunile Marelui Înainte Mergător Ioan, cu contribuția credincioșilor și cu munca asiduă, depusă de două decenii, a monahilor români de obște, schitul se vede îmbrăcat în haină nouă, potrivită pentru lucrarea duhovnicească ce se cuvine să o desfășoare prezența Bisericii Ortodoxe Române în Grădina Maicii Domnului și Acropolea Ortodoxiei.”

Minunea Icoanei Maicii Domnului-nefăcută-de-mână

În biserica de la Prodromu se află mai multe cutii cu sfinte moaște, printre care: o cutie de argint cu o părticică din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, o cutie cu moaște de la Sfântul Tifon, Grigore Teologul, Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian și Sfântul Mucenic Trifon. Cea mai de preț zestre a schitului Prodromu este “Icoana Maicii Domnului nefăcută-de-mână” al cărei istoric spune că: “În anul 1863, ctitorul schitului, Ieroschimanh Nifon, a găsit un pictor evlavios din Iași, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-a cerut să picteze icoana Maicii Domnului, potrivit rânduielilor Sfintei Biserici Ordoxe, cu rugăciune și post. Pictorul s-a apucat de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Fețe ale Domnului Hristos și Maicii Domnului, nu izbutea deloc să le picteze cum se cuvine. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul și s-a retras în odaia sa, unde s-a rugat cu fierbinte rugăciune la Maica Domnului, să-l ajute să săvâșească Sfânta Icoană.

A două zi, voind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului, făcând metanii înaintea icoanei, a dat la o parte pânza și O, minunile tale Doamne!, Icoana era terminată și frumos pictată, așa cum se vede și azi. În urma acestei minuni icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos. Ajunsă la Prodromu icoana a făcut multe minuni, conform mărturiilor multor credincioși”.

Printre darurile de preț din schit se mai numără “Icoana Maicii Domnului apărătoare de foc”, care în timpul unui incendiu, la o familie din Bârlad, a rămas neatinsă în mijlocul focului, icoana Sfinților Trei Ierarhi, Icoana Sfântului Munte, unică în felul ei – o reprezentare a Muntelui Athos, cu toate Mănăstirile sale și cu sfinții care au trăit în ele, iar pe cele două laturi ale icoanei sunt pictați în medalioane 16 Sfinți români.

Nu trebuie omisă nici Icoana Sfântului Ioan Botezătorul, îmbrăcată în argint de către Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, în 1953. Și această icoană are o istorie interesantă: “În anul 1821, în timpul revoluției grecești, când armatele turcești au intrat în Sfântul Munte și au jefuit mănăstirile, o unitate militară a ajuns și la Prodromu. Intrând în paraclis, pentru jaf, au dat de Icoana Sfântului Ioan, care are o privire severă și, înspăimântându-se, au început să tragă cu pistoalele asupra ei, dar gloanțele în loc să o vateme se întorceau asupra lor. Aceștia s-au înfricoșat și au fugit, lăsând Sfânta Icoană Nevătămată.”

Nu putem încheia acest capitol fără să amintim de biblioteca schitului, care numără peste 5000 de volume și aproximativ 200 de manuscrise, între care un loc deosebit îl ocupă Istoria Mănăstirilor Atonite, alcătuită din 10 volume.

În numărul următor al ziarului vom vorbi despre schiturile românești Lacu și Colciu, despre marea contribuție a românilor și a Bisericii Ortodoxe Române la susținerea Sfântului Munte Athos.

Florin MARCEL

Ioan BUTIURCÄ‚

Un colț de rai

Frumusețea schitului Prodromu este împlinită de frumusețea interioară a monahilor de aici, care răzbate prin chipurile și vocile lor, atât cât îi lasă smerenia să transmită. Primul întâlnit de pelerini este părintele Emilian, care se află sub ascultare la arhondaric, locul unde musafirii sunt întâmpinați cu rahat, un păhărel de tărie (un fel de uzo) și un pahar cu apă. Amabilitatea este firească, sinceră. De fapt este altceva. E vorba de acea dragoste creștinească pe care nu poți să nu o simți după ce ai stat de vorbă cu un viețuitor al schitului.

Întâlnirea cu starețul schitului, Ieromonah Petroniu Florea, este prilej de puternică încărcare spirituală, pentru că toate cuvintele lui sunt ziditoare. La cei peste 90 de ani pe care îi are, starețul vorbește cu o luciditate impresionantă despre “viața strâmbă” pe care o ducem și despre cum să ne îndreptăm stâmbătățile.

De mare preț este și întâlnirea cu duhovnicul schitului, părintele Iulian, un om din care răzbate liniștea pe care numai pacea lui Dumnezeu o poate da. Nu e nici o exagerare în a spune că dacă cineva dorește să vadă cum arată veșnicia, e de ajuns să privească ochii părintelui. La cei 80 de ani ai săi, mult încercatul luptător duhovnicesc a redobândit inocența copilăriei și a agonisit prisos de înțelepciune. Vorbele îi sunt izvor de apă vie tămăduitoare pentru suflet. Fiecare minut petrecut în preajma lui este un privilegiu și avem atâtea de învățat…

Ar fi de amintit mulți alți “trăitori întru Domnul” care viețuiesc aici, însă cuvintele sunt prea sărace ca să poată dimensiona și reprezenta valoarea duhovnicească a întâlnirilor cu ei.

Îi vezi pe aproape toți monahii de aici adunați la un loc doar în timpul slujbelor, pentru că în rest fiecare muncește, fie la grădină, la ateliere sau la bucătărie.

În mănăstire se mănâncă de două ori pe zi, o dată după slujba de noapte, care începe la ora 3 și se încheie în jur de 8 și apoi după vecernie, pe la 18,30. Deși pe Athos nu se consumă carne (doar pește, și asta rar), mâncarea este gustoasă și hrănitoare. Este atinsă, fără îndoială, de harul lui Dumnezeu, care umple acest minunat colț de rai, pe care e mare păcat să nu îl cunoști îndeaproape.