Seara buna, Europa!

Citind la mijlocul saptamânii trecute un titlu mare într-un cotidian national care se vrea (doar!) la fel de mare, mi-am dat seama, pentru a mia oara, ce usor poate fi folosita puterea asta a 4-a în stat, presa, nu numai pentru informare, ci si pentru manipulare, prostire, ducere cu fofârlica, tahuire. Articolul la care ma refer ne prevenea, înca din titlu, cum ca ne paste o chestie national-penala deloc placuta, si anume: revenirea la “domnia avocatilor”. Care domnie va sa dea, dupa cum se arata în respectivul articol, o serie de restituiri de dosare la domnii procurori (of, of, of!). De fapt, se voia dezbatuta Decizia Curtii Constitutionale din 20 noiembrie a.c., prin care ni s-a dat înapoi un principiu ce ne-a fost luat în anul 2006 din Codul de procedura penala. Adica, instanta constitutionala a ajuns la concluzia cum ca avocatul persoanei acuzate (inculpat sau învinuit) are dreptul sa asiste la orice act de urmarire penala. Însa, modul în care ne sunt prezentate lucrurile în mirobolantul articol se poate înscrie cu succes stilului “S” (în care “S” nu vine de la Strasbourg, cum v-ati fi asteptat, ci de la Siberia).

Asemenea afirmatii sunt sustinute, chiar si în fuga, de câteva argumente.

Astfel, nu ni se spune nimic despre faptul ca principiul consfintit saptamâna trecuta de Curtea Constitutionala nu este unul luat nici din cap de deal, nici din creier de munte si nici macar din vârf de penita. Ci se înscrie (fara sa intru prea mult în amanunte, pentru a nu plictisi…) în ceea ce Curtea Europeana a Drepturilor Omului considera a fi principiul egalitatii armelor în procesul penal.

Pe de alta parte, minunatul articol nu ne sopteste nimic despre faptul ca anterior introducerii textului de curând declarat neconstitutional, adica anterior anului 2006, în Codul nostru exista un text exact pe masura cerintelor europene. Adicatelea, schimbarea modificarii din 2006 nu a însemnat decât un pas de-a berbeleacul înapoi. Însa atunci nu s-a vazut pe fetele acelorasi oameni de presa nicio îngrijorare strigatoare la cer pentru lasarea urmaririi penale la bunul plac al procurorului care o putea desfasura (cu câteva exceptii) în biroul personal, nederanjat de nimeni. Va sa zica, numai el, fata în fata cu martorul. El fiind dotat si cu un pumn pneumatic de batut în masa pentru trezirea “constiintei” persoanei audiate. Cum, adica? De unde stiu? Ha, ha, ha! Cum pot dovedi? Ha, ha, ha si iarasi ha!

De asemenea, se tace mâlc asupra faptului ca înca de la data republicarii Codului de procedura penala (aprilie 1997) textul (dramatic restrâns în a nul 2006) concretiza, în acord cu practicile europene, principiul egalitatii armelor. Ca de-aia nu-i Inchizitie, ci Parchet! Potrivit limitarilor aduse în anul 2006, avocatul acuzatului nu mai putea asista nici la audierea martorilor, nici la ridicarea de obiecte sau înscrisuri, nici la audierea celorlalti acuzati în cauza, nici la cercetarea la fata locului, etc. Faptul ca acum s-a dat glas “obiceiului” juridic din vest (ca sa nu mai vorbim de procedura americana….) nu înseamna deloc o domnie a avocatului. Ci o restabilire a unui echilibru. Caci daca-i pus pe respectarea legii, atunci procurorul n-are de ce sa se teama de prezenta avocatului. Fiindca unde-i acuzare, trebuie sa existe si posibilitate de aparare. Iar chestia asta n-am inventat-o nici noi si nici facatorii contemporani de coduri. Ci este, înainte de toate, un elementar principiu de bun-simt.

Nu-i mai putin adevarat ca sarirea pârleazului, cu cal cu tot, n-are cum sa se lase cu un record olimpic. Masura trebuie pastrata în toate. Asa fiind, nu cred ca în Cod trebuie sa-si gaseasca locul prevederi care sa protejeze persoana acuzata dincolo de limitele admisului principiu al egalitatii. Adica, dispozitii care sa faca impracticabila urmarirea penala. Dar de aici si pâna la posibilitatea avocatului apararii de a fi prezent la urmarirea penala (într-o proportie oricum mai mica decât procurorul) este, o ho, ho, cale lunga. Asa ca, distinsii înfricati de domnia avocatilor nu trebuie sa-si faca griji pentru chestiunea în cauza. Ci mai bine s-ar îngriji de felul în care “informeaza” publicul, caci nu toata lumea s-a nascut cu Codurile la cap.

Andreea CIUCA