Batalia de la Nicopole

Ales sultan pe câmpul de lupta de la Kossovopolje, Baiazid I si-a început domnia prin strangularea fratelui sau cu o coarda de arc, o precautie obisnuita a turcilor, pentru a feri imperiul de lupte interne pentru tron. Imediat dupa asigurarea suprematiei sale, Baiazid a început politica de slabire a tronului bizantin, amestecându-se în luptele fratricide dintre romei, dupa care a început asediul Constantinopolului; blocada marelui oras a durat sapte ani. În aceasta vreme, sultanul si-a întins stapânirea în Bulgaria, a invadat Macedonia si Attica si a pustiit Bosnia si Croatia. Baiazid era hotarât sa arate lumii ca nu a pierdut nimic din elanul razboinic al predecesorilor sai. Îndraznet, întreprinzator, aflat mai mereu în fruntea trupelor sale de ghazi, „uneltele lui Allah”, Baiazid era, dupa o cronica a vremii, „tot atât de avid de sângele dusmanilor ca de cel al soldatilor lui.” Apeluri adresate Apusului În 1393, dupa ocuparea orasului Târnovo, capitala regatului bulgar de rasarit, Baiazid a capturat Nicopole, cea mai puternica for­ta­reata bulgara de pe Dunare. Situata pe malul fluviului, pe o înaltime deasupra orasului, fortareata Nicopole domina ceea ce era pe a­tunci un vad al Dunarii, protejat de o for­tareata valaha pe malul celalalt. În acest loc strategic, care domina astfel comunicatiile Dunarii, s-a dat una dintre cele mai importante batalii între europeni si otomani. Dupa ce turcii au capturat Nicopole, Si­gismund de Luxemburg, regele Ungariei, si-a înmultit apelurile pentru ajutor adresate Apusului. Numai ca Apusul nu prea era interesat de soarta Constantinopolului si nu dadea mare atentie pericolului otoman, chiar daca fiecare papa din ultima vreme ceruse organizarea unei cruciade împotriva pa­gânilor. Câteva actiuni întreprinse împotriva turcilor au fost de mica anvergura si n-au avut vreun rezultat important. Patru impunatori cavaleri unguri si un episcop s-au prezentat în august 1394 la curtea regelui Frantei. Reprezentantii lui Si­gis­mund au aratat ca Baiazid strânge o armata de 40.000 de oameni pentru a supune Ungaria si ca, daca Franta nu le trimite ajutor, regele Ungariei va ajunge în curând la dezastrul final. „Ei povestira cum îi tineau turcii pe crestini în temnite, le duceau copiii pentru a fi convertiti la religia musulmana, violau fete, nu crutau pe nimeni si nimic de la profanare”, afirma Barbara W.Tuchman. Nobi­li­mea franceza a ajuns la concluzia ca datoria tuturor barbatilor de curaj era sa înceapa batalia împotriva „necredinciosilor”. Încar­cati cu daruri si asigurari de ajutor, trimisii unguri s-au întors acasa raspândind zvonul despre cruciada franceza în drumul lor prin Ger­mania si Austria si aranjând provizii pentru trecerea ei. În asteptarea Marelui Turc Cruciada a început în 1396. Armata franco-burgunda a trecut prin Strasbourg spre Bavaria pâna la Dunarea superioara si de acolo, folosind fluviul, a ajuns la Buda, unde i s-a alaturat armata lui Sigismund de Lu­xem­­burg. Obiectivele cruciatilor era ma­rete: alungarea turcilor din Balcani, sprijinirea Constantinopolului, eliberarea Pales­ti­nei si a Sfântului Mormânt. Conflictele dintre cruciati au aparut în Consiliul de razboi tinut la Buda. Sigismund a recomandat ca armata cruciata sa-i astepte pe turci sa preia ofensiva si sa dea batalia la granitele Ungariei, unde el exercita controlul, ocolindu-se astfel si dificultatile pricinuite de un mars istovitor prin teritoriile stapânite de musulmani. Atacul turcesc era asteptat de câteva luni, Baiazid amenintând ca îl va alunga pe Sigismund din Ungaria, dupa care îsi va împlânta steagurile pe colinele Romei si-si va hrani calul cu ovaz în altarul catedralei Sf. Petru. Cavalerii apuseni au respins însa o strategie defensiva si marsul a continuat urmând linia Dunarii. Fluviul a fost trecut la Orsova, dupa care cruciatii au cucerit Vidinul si Rahova. Ca punct cheie de pe Dunarea inferioara si de comunicatii cu interiorul, Nico­po­le era o fortareata esentiala pentru cruciati, care si-au facut din aceasta principalul obiectiv strategic. Fortareata era formata de fapt din doua asezari înconjurate de ziduri si fortificatii, situ­ate pe o stânca greu accesibila. Garni­zoana turca era condusa de Dogan bei, un guvernator capabil, hotarât sa reziste ata­curilor crestinilor pâna la sosirea oastei sultanului. Francezii nu aveau catapulte sau alte arme de asediu; fondurile fusesera investite în matase, catifea, broderii cu aur, vinuri si provizii pentru festine. Nici un cavaler nu s-a gândit ca ar avea vreun rost sa duca greoaiele arme de asediu prin toata Europa ca sa le foloseasca împotriva unui dusman las, ce pu­tea fi înfrânt cu usurinta. Aceasta lipsa a masinilor de asediu si pantele abrupte au facut imposibila luarea locului cu asalt si au impus începerea unui asediu. Cruciatii au înconjurat Nicopole din toate partile sperând ca înfometarea asediatilor îi va face sa capi­tuleze. Au trecut doua saptamâni de mese festive, jocuri, desfrâu si strigate de dispret la adresa dusmanului care nu aparea de ni­caieri. Cruciatii nu stiau ca Baiazid trecusera deja prin Adrianopol si înainta în mars fortat spre trecatoarea Sipka. În fine, atât asediatorii cât si asediatii au aflat de apropierea „Ma­relui Turc”. Dezastrul cruciat La 25 septembrie 1396, cele doua armate se aflau fata în fata. Cu spatele spre for­ta­reata, cavalerii francezi pe caii lor de lupta, cu armuri atât de stralucitoare „încât fiecare barbat parea un rege”, au înaintat cu arcasii calare spre inamicul care cobora de pe dealurile din fata. Ospitalierii, germanii si ceilalti aliati au ramas alaturi de regele Ungariei care nu mai stapânea situatia. Ata­cul francez a doborât prima linie turceasca, for­mata din recruti neexperimentati. A urmat atacul asupra infanteriei instruite. Din acest moment, relatarile sunt confuze. Cronicarii vorbesc despre cavaleri doborâti din sa, cai strapunsi de sulite, un atac prin surprindere al spahiilor si despre o lupta confuza a ar­matei din jurul lui Sigismund care a încercat sa evite o învaluire a turcilor. Batalia s-a transformat într-un masacru, moment în care, de partea turcilor, a intrat în lupta cavaleria sârbilor condusa de despotul Stefan Lazarevici. Dezastrul armatei cruciate a fost total: mii de morti, mii de prizonieri, tot echipamentul, proviziile, flamurile si ves­mintele aurite cazute în mâinile turcilor. Un cronicar al bataliei a consemnat importanta victoriei obtinute de turci: „De la batalia de la Roncesvalles când toti cei 12 pairi ai Frantei au fost omorâti, crestinatatea nu primise o lo­vitura atât de mare.” Nici soarta cruciatilor scapati de pe câmpul de lupta nu a fost prea blânda: unii s-au înecat încercând sa treaca Du­narea înot, altii au pierit pe drumul de în­toarcere spre casa din cauza suferintelor în­durate. Visul cruciat a fost spulberat de Fulger. (N.B.)

Razbunarea „Fulgerului” Atunci când cruciatii au cucerit Rahova, au masacrat o mare parte a locuitorilor orasului. Dupa victoria de la Nicopole, Baiazid a aflat despre masacrul prizonie­rilor din Rahova si a jurat ca nu-l va lasa nerazbunat. „Fulgerul” a cerut ca, a doua zi, sa-i fie înfatisati toti prizonierii. Cei sub 20 de ani au fost luati pentru munca silnica la turci. Restul, mai multe mii de cavaleri, au fost plimbati goi prin fata sultanului, legati unul de altul în grupuri de trei sau patru. La semnul sultanului, calaii au început sa-i decapiteze pe cruciati. Masacrul a durat din zori si pâna dupa masa. Nu se stie de ce Baiazid a oprit la un moment dat executiile; poate pentru ca se saturase de îngrozitoarea priveliste sau, poate, pentru ca sfetnicii lui l-au convins ca va ridica prin acest macel prea multa furie împotriva lui din partea crestinatatii.

Fortele cruciate Primii dintre aliatii armatei franceze au fost cavalerii Ospitalieri din Rhodos, care, de la decaderea Constantinopolului si Ciprului, detineau pozitia crestina dominanta în Levant; în al doilea rând, venetienii, care au furnizat o flota; pe uscat, printi germani din Renania, Bavaria, Saxonia si alte parti din imperiu, care fusesera recrutati de unguri si s-au alaturat corpurilor franceze în timpul drumului. Aventurieri din Navarra si Spania, Boemia si Polonia, unde crainicii francezi proclamasera cruciada, au venit si ei în mod individual. Entuziasmul generat de pornirea în cruciada nu a fost general. Statele italiene erau prea angajate în obisnuitele ostilitati interne pentru a trimite contingente iar presupusa prezenta engleza de care se facuse atâta caz era pur imaginara. La Nicopole au fost prezente si contingente ale armatelor Transilvaniei si tarii Românesti.