Asasinii printre noi

De mai bine de 21 de ani, Silvia Sasu, o femeie de aproape 80 de ani, caută să afle cine sunt asasinii fiului ei, profesorul Ioan Sasu. La câteva luni de la moartea acestuia, petrecută în noiembrie 1984, dar după stăruitoare intervenții și rugăminți, Securitatea a înapoiat familiei Sasu un trup fără cap, învelit într-o pătură, un certificat medical pe care scria “accident de tren”, cu indicația ca reînhumarea băiatului la cimitirul municipal din Sibiu să se facă în cel mai discret mod.

După 1989, Silvia Sasu – rămasă singură ca urmare a decesului soțului ei, survenit în 1996 – a devenit și mai disperată văzând indiferența și indolența autorităților statului român față de drama familiei sale. Credem că a sosit momentul ca Parchetul General al României să se autosesize și să deschidă o anchetă în cazul de față pentru a lămuri o serie de aspecte legate de moartea acestui tânăr. Mai ales că în zona unde s-a petrecut “accidentul” au mai avut loc și altele asemănătoare… iar asasinii probabil trăiesc.

Născut în 1956, Ioan Sasu ar fi ajuns în condiții normale probabil un eminent profesor universitar. Poliglot, cunoscător a trei limbi străine, spirit căutător și critic față de realitățile cotidiene din timpul regimului comunist, încă de la debutul său în viață, profesorul Sasu n-a fost, după câte se pare, un om prea comod pentru regim. În anul 1980, în timpul studenției la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Sasu a fost selectat, împreună cu alți tineri, pentru o călătorie de studii în Franța. De aici a început probabil calvarul său, un calvar care, patru ani mai târziu, avea să-l ducă spre mormânt.

Doar adierea libertății

Aflat în Franța, tânărul Sasu a legat prietenii care n-au scăpat neobservate celor ce-și asumaseră rolul de “cerberi vigilenți”. Cu siguranță că s-a simțit atras în primul rând de libertate. N-a stat prea mult pe gânduri și a cerut azil politic la ambasada Australiei din Franța. Printr-un telefon dat acasă – dar ascultat de Securitatea din Sibiu -, încerca să-i lămurească pe părinți despre situația lui și să-i asigure în același timp că imediat ce va avea posibilitatea, îi va chema și pe ei alături de el. Protestele hotărâte ale acestora l-au făcut pe Ioan Sasu să revină asupra hotărârii inițiale și să se reîntoarcă în țară. Au urmat apoi anchetele Securității din Cluj, Sibiu și mai târziu a celei din Alba. De altfel, atât mama, cât și tatăl său au început să aibă “contacte” tot mai dese cu aceasta. Sasu a reușit totuși să termine facultatea și să obțină un post în învățământ. După un an ca profesor la Panciu, în județul Vrancea, i s-a aprobat transferul mai aproape de Sibiu, în comuna Drașov, unde avea și bunicii. Venea foarte des la Sibiu, ocazie cu care l-a cunoscut pe filosoful Constantin Noica, aflat în domiciliu forțat la Păltiniș, cu care a legat o prietenie ca între discipol și maestru. Nici acest lucru nu a scăpat – și nici nu avea cum să scape, de vreme ce Noica era în filaj permanent – neobservat de Securitate. Vizitele acesteia s-au înmulțit, atât la școala din Drașov, cât și la domiciliul profesorului Sasu. Pe data de 13 noiembrie 1984, a fost ridicat de Securitate chiar de la școală, invitat într-o mașină care a făcut o oprire de câteva ore la domiciliul său, apoi tânărul a dispărut…

Tragedia unei familii

“Am fost distruși când am văzut că nu mai apare. Știam de problemele pe care le avea cu Securitatea, dar nu ne-am închipuit atunci că s-ar putea ajunge până la eliminarea lui fizică. Ce-ar fi putut face el atât de grav ca să-l omoare?”, se întreabă Silvia Sasu, mutată între timp la Sebeș, Alba. Numai întâmplarea a făcut ca, în ianuarie 1985, familia să afle de la un cunoscut de-al lor, care trecuse în drum spre Hunedoara prin gara Simeria, că fotografia fiului ei este afișată în gară, pe un stâlp, cu mențiunea: “Necunoscut accidentat de tren. Cine poate să dea relații să se adreseze Miliției TF Simeria”. “Era mai mult decât evident că ei îl lichidaseră, ne-a mai declarat Silvia Sasu. După câteva luni de intervenții stăruitoare, ni s-a arătat locul unde este îngropat, iar după alte câteva luni ni s-a aprobat să-l reînhumăm la Sibiu. Dar a trebuit să acceptăm (și să semnăm) câteva condiții: să nu-l ducem acasă, ci direct la cimitir, fără lume și înmormântat cât mai discret. La înmormântare, au fost prezenți și doi necunoscuți, probabil securiști, ca să se asigure că respectăm cele cerute de ei”. Cu voce tremurată, Silvia Sasu a mai ținut să menționeze: “Pe drum am avut totuși timp să deschidem sicriul. Înăuntru, un trup gol, decapitat și învelit într-o pătură. Asta mai rămăsese din scumpul nostru copil”.

Batjocura

Silvia Sasu și soțul ei s-au încăpățânat să ceară, în 1985, o nouă expertiză medico-legală, atât la București, cât și la Cluj. Nu li s-a aprobat. Au început însă amenințările telefonice din partea Securității din Sibiu, cerându-li-se chiar să se mute din oraș. În lipsa de acasă a celor doi soți, domiciliul le era prechiziționat fără nici o reținere. Șicanele la care erau supuși au luat la un moment dat o turnură grotescă. Au ajuns să primească acasă cărți poștale de la Miliția Sibiu, prin care fiul lor, decedat de câțiva ani, era invitat la sediul acestei instituții pentru preschimbarea buletinului. Față de presiunile la care au fost supuși, soții Sasu au hotărât în cele din urmă să se mute din Sibiu. Au vândut totul și au cumpărat o căsuță la Sebeș. După 1989, și-au făcut speranțe că vor reuși să afle totuși condițiile reale în care a murit fiul lor, precum și numele criminalilor. Memorii la Președinția României, la Guvern, la Parlament. Toate în zadar, batjocura a continuat. Nici un răspuns, dovadă că “omerta” încă mai funcționa eficient în primii ani postdecembriști. Soții Sasu au mai reușit totuși să afle, pe baza propriilor cercetări, că în aceeași zonă, Deva – Simeria, au mai murit în condiții la fel de suspecte – accident de tren – și alți câțiva tineri: Marius Neagoe (în 1985), Dan Hriste (în 1987) și Silviu Emanuil Beu (în 1988). Toți aceștia însă îl cunoșteau pe Ioan Sasu, cel mort în 1984. O coincidență stranie, dacă nu chiar șocantă. Ce fir nevăzut putea să-i lege pe acești tineri, dispăruți prematur și în condiții insuficient clarificate? Silvia Sasu – dar nici ceilalți părinți ai copiilor decedați – nu prea mai are speranțe că justiția lumească i-ar putea face dreptate. Poate cea din ceruri, zice ea. Până atunci, singură și din ce în ce mai nevolnică, pe lângă straturile de flori din curtea casei sale, îngrijește și două mormite, cel al soțului ei și al copilulului lor decapitat și reînhumat pentru a doua oară. și așteaptă… Așteaptă să-i vină dreptatea din ceruri.

Nicolae BALINT