Uncategorized

Strategii infantile

Dacă dreptul roman şi-a pus în mod justificat amprenta asupra generaţiilor de jurişti formaţi în secolele ce au urmat marelui imperiu, de ce să nu “extindem” imaginea jurisprudenţei romane (spun unii dintre noi) prin aplicarea unuia dintre dictoanele preferate de mulţimile sălbăticite: “pâine şi circ”.
Deşi etapa cu asigurarea pâinii ar trebui să fie ultra-prioritară, exponenţi ai înţelepciunii naţionale consideră că este mult mai nimerit să pună în practică faza cu circul. Asta creează diversiune, confuzie, comentarii, oferă spectacol (chiar dacă de prost gust), împarte asistenţa în tabere ce se înverşunează progresiv, astfel că toţi tind să uite pe moment de chiorăitul maţelor, de calitatea şi de preţul pâinii.
Desigur că figura cu circul era menită a ieşi fără cusur în arenele romane. Varianta de birou îi scade mult spectaculozitatea. Tocmai de aceea, protagoniştii se străduiesc să compenseze prin inedite prestaţii individuale ori de grup. Mulţumimu-ţi Doamne, că Traian n-a fost destul de trendy pentru a edifica pe la noi un Colosseum, după moda meleagurilor sale. Dacă era aşa, conferinţele P.N.A. s-ar fi ţinut, cu siguranţă, în loja principală. În timp ce presa şi alţi interesaţi ar fi fost plasaţi în arenă (dincoace de despărţitura leilor). Trebuie să recunoaştem că doar într-o astfel de ambianţă încărcatele fraze ar fi avut ecoul dorit, spectatorii având “şansa” de a asculta cu sufletul la gură (şi cu respiraţia leilor înfometaţi în ceafă) discursurile patetice.
Adică, aflăm acum că fiindu-i criticată activitatea ba de unii, ba de alţii, P.N.A.-ul însuşi suferă la eficienţă. Că, altfel, membrii lui ard de dorinţa datoriei bine împlinite, dar nu sunt lăsaţi să-şi facă treburile.
N-au precizat, însă, care dintre ele. Să înţelegem că, în sfârşit, procurorii şi inspectorii P.N.A. s-au hotărât să respecte legea? Adică procedura scrisă în Cod, drepturile şi garanţiile persoanelor suspectate ori anchetate? (De jurisprudenţa Curţii Europene nu mai amintesc întrucât am observat, în mod direct, că produce alergie procurorilor cu pricina). Ar fi un cadou prea frumos la început de primăvară, iar astenia ce ne încearcă ne face sceptici. Şi dacă tot vor distinşii domni să-şi facă treaba, de unde necesitatea anunţării cu surle şi trâmbiţe a deciziei de a-şi îndeplini curentele atribuţii de serviciu? Cine-i ţine de mână (era să zic de cătuşe) ori cine-i trage de mânecă? Iar dacă le lipseşte curajul de a înfrunta astfel de probleme, locul lor nu este în justiţie. A rezista cu demnitate presiunilor de orice fel nu transformă un procuror în erou, ci îl păstrează om. Însă o astfel de calitate se dovedeşte, nu se declamă printre stropi de salivă în tot soiul de conferinţe.
Al doilea motiv de plângere naţională, legat tot de criticile multiple recent aduse, ar fi consecinţa (mai mult decât) vătămătoare: demonetizarea activităţii P.N.A. Păi, o astfel de urmare se obţine mai degrabă cu lucrul decât cu cuvântul. Aşa că motivele prestinsei demonetizări nu trebuie căutate în curtea vecinului, ci în propria bătătură. Atâta vreme cât marile cazuri sunt fie eşecuri, fie înscenări (după comanda “clientului”), cât diferenţa de tratament de la o speţă la alta este legal şi uman inacceptabilă (vezi situaţii în care denunţătorul este pupat… pe frunte de procurori şi altele în care este ameninţat cu diferite închisori pentru că afirmaţiile sale jenează sus-puşii), cât depistarea rău- şi cumplit-făcătorilor se face cu precădere prin “tehnica-căutării-denunţătorului” şi nu prin serioase cercetări penale, cât cei din prima linie beneficiază de bonusul “imunităţii P.N.A.”, zburdând nestingheriţi, nu putem vorbi decât cel mult de autodemonetizare.
În fine, dorinţa independenţei exprimate devine de-a dreptul “hilară” (cuvântul, deşi cu un înţeles total diferit de cel scontat, este utilizat cu succes în rechizitorii de literaţii P.N.A.). De vreme ce procurorii sunt organizaţi ierarhic, iar şeful lor este direct legat de executiv, ideea necesităţii independenţei lor nu poate fi decât o “dorinţă maladivă” (am citat tot din opera unor procurori P.N.A.). Că părerea Curţii Europene este clară (procurorii nu au independenţa esenţialmente necesară magistratului) o ştim cu toţii. Fără a simţi nevoia îndulcirii precedentelor fraze, îmi fac, totuşi, o datorie de bun-simţ  din a spera că procurorii-oameni de la P.N.A. (atâţia câţi sunt) ştiu că profesionalismul n-are nevoie de stategii ori de arenele romane. El se impune de la sine.  

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close