Stresul datoriei scadente

După multitudinea de reclame alb-negru sau color, pe fond muzical agitat, cu fete planturoase ori tipi emanând vizibil testosteron, ne este greu să luăm o decizie pe loc. Să alegem așa, deodată, cu gândul la sex-appeal-ul vedetelor. Să știm pe nerăsuflate dacă vrem să ne odihnim osemintele (provizoriu) pe o saltea molatică sau pe o scândură binefăcătoare. Dacă avem intenția de a visa lin ori cu bulbuci.

Cert este că orice alegere implică propria vrere. Este adevărat că uneori, atunci când eul alegătorului lasă mult de dorit, voința personală și dorința celor „de la centru” (impusă, de regulă, de indivizi ce n-ar trebui să aibă puterea propriei opinii) se combină întru-un coctail cu părți inegale. După îngurgitarea căruia protagoniștii sunt apucați de greață, bube sau (scuzați !) de tradiționalele crampe cu țipurituri. Așaaa, ca să țină minte că voința marelui șef lasă urme și mirosuri greu de îndepărtat…

Cineva spunea că eficiența unui post de conducere, oricât de mititel ar fi el, se arată abia la al treilea mandat, pentru cei ahtiați după funcții. În primul se fac bani (după regula priorității cantității, că pentru calitate mai este vreme), în al doilea se afirmă puterea (prin baterea sistematică în masă, cu pumnul ori cu pantoful), iar în condițiile date al treilea este strict necesar pentru salvarea pieii șefului în raport cu porcăriile făcute în primele două.
Așa deci, orice șef autentic își propune acest maraton în care va avea grijă să concureze de unul singur, să-și asigure galeria docilă, să-și orneze echipamentul cu grupuri de câte 3 litere sortate cu sensibilitate, să-și înlocuiască plata apă vătămătoare cu vinul făcător de sânge. Sentimentul de automulțumire, reliefat prin desele balonări asortate cu râgâieli prelungi, se va instala mai repede ca gândul.

Dar, orice poveste își are suișurile și coborâșurile ei. Se făcea o dată că după instalarea cu cântec a unei președinte de Tribunal, a sosit și ziua în care trebuia întoarsă bunăvoința instalatorilor. Doar munciseră nu glumă, nu ? Și cum altfel să fii decât impresionat până la lacrimi (șuvoi) atunci când vezi dimensiunea hiperbolică a celor întâmplate ? Când zmeii se transformă deodată în Feți-Frumoși (păcat că, totuși caninii și cozile îi deconspiră), iar cotoroanțele în Ilene-Cosânziene (cu negii înflorind pe față) ?

Uite-așa, îți vine să înjuri toate hiperbolele din lume atunci când constați că din cei 12 magistrați care s-au prezentat la examenul de promovare (căci vroiau să ajungă de la judecătorie la tribunal sau de la tribunal la curtea de apel), ghinionul a făcut ca și ultimul loc să fie ocupat. Adică, să avem o ultimă clasată în grupa candidaților la examen. Și nu o persoană oarecare… Faceți pariurile căci urmează runda a doua. Pe 10 la 1 că nu anticipați ce s-a întâmplat ! Această ultimă clasată a fost alegerea zeilor (sau a ălora cu care te înrudești pentru a trece puntea). Și în acest context a fost dusă, cu post cu tot, de la judecătorie la Tribunalul Harghita (întrucât, cum bine ați observat, la tribunalul din județul de baștină – Mureș nu putea veci să acceseze având 11 colegi deasupra ei). De menționat că la Harghita nu exista post disponibil, așa că Ministerul i-a făcut marele hatâr de a-i oferi, ca bonus pentru rezultatul de la examen…, mutarea postului din Mureș în Harghita, lăsându-i cu ochii în soare și cu schema redusă, pe colegii de la judecătorie. În fine, ultima parte a basmului ne arată că binele inevitabil învinge (pe ecranele panoramice): de la Tribunalul Harghita, după câteva luni, aceeași persoană a fost unsă vicepreședintă a Tribunalului Mureș și apoi, la foarte scurt timp, președintă plină-plinuță. Evoluția meteorică prin constelațiile magistraturii române probează starea indusă de minister sistemului.

Nici unul dintre elementele de mai sus n-a împiedicat-o pe președintă să încerce a sfida instanța supremă, după obiceiul dezlegării la orice, atât timp cât ai ministerul în spate. Întrebată punctual despre articole de lege, adică despre prevederile acestora (căci erau în legătură cu „grozăviile” pe care le susținea), n-a dat răspuns. Întrucât întrebarea a fost reluată în același fel concret, iar cercul (juridic) strâns tot mai mult în jurul ei, ce credeți că a rostit cu fermitate un magistrat și președinte de tribunal (în același timp) ? Ei bine, a zis: „Refuz să răspund !” Parcă am auzit undeva, nu foarte demult, asta cu refuz să răspund și cu răspund numai în fața Marii Adunări Naționale. Aș, la vremuri noi, oameni proaspeți. Dar cu aceeași viziune sănătoasă despre lume și viață. V-am recomanda următorul experiment: încercați să-i răspundeți la fel atunci când, în calitate de parte în vreun dosar, vă aflați înaintea președintei Tribunalului Mureș care vă interoghează. Dacă scăpați vii, dați-ne și nouă de știre.