Suntem pregătiți pentru Parlament unicameral?

Pe 22 noiembrie avem alegeri prezidențiale. Și REFERENDUM. Cum era de așteptat prim-planul dezbaterilor din spațiul public este acaparat de campania pentru desemnarea noului șef al statului român. Se discută prea puțin, mai mult prin pauze, și despre referendum. Chiar și atunci, aspectele supuse disputei politice au fost mai degrabă cele legate de legalitatea, moralitatea și oportunitatea convocării referendumului odată cu alegerile prezidențiale. Altfel spus se analizează doar forma nu și fondul problemei. Dacă tot suntem cantonați deocamdată în această parte a analizei, pot să afirm eu ceea ce se vede cu ochiul liber. Că acest referendum este o șmecherie dâmbovițeană marcă înregistrată Băsescu, menită să-l pună pe candidatul Traian Băsescu, în campanie, călare pe o temă populară și să distragă atenția electoratului de la promisiunile neonorate ale domnului președinte. Este evident că este o manevră imorală și inoportună, poate chiar ilegală și neconstituțională.

Dincolo de toate aceste aspecte, dacă tot avem referendum haideți să vedem și fondul problemei. Ce ne întreabă Traian Băsescu? Cum vom răspunde?

Vom avea două buletine de vot aferente referendumului, fiecare cu câte o întrebare:

1. Dacă suntem de acord cu reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.

2. Dacă suntem de acord cu trecerea la un sistem parlamentar unicameral.

Presupunând că avem minime cunoștințe despre activitatea parlamentară și diferența dintre sistemul bicameral și unicameral, nu vreau să întru în interminabila polemică despre superioritatea, avantajele sau dezavantajele unuia sau altuia dintre cele două sisteme parlamentare. Vă propun să facem o analiză pe baze științifice (poate sună prea savant) a temelor supuse referendumului, din două perspective: una statistică și una istorică.

Uniunea Europeană are 27 de țări membre dintre care 13 au sistem parlamentar bicameral și 14 un sistem parlamentar unicameral. Până aici părțile sunt sensibil egale. Dacă aruncăm o privire pe Tabelul 1 cu parlamentele țărilor membre UE, clasificate după populație, observăm că primele opt, cele mai mari țări europene, au toate parlamente bicamerale. Continuând analiza statistică observăm că 9 din primele 11, respectiv 10 din primele 13 țări UE au parlament bicameral. Altfel spus 10 din cele 14 țări membre cu parlament unicameral sunt clasate între ultimele 12 locuri în clasamentul după populație. Cea mai mare țară cu parlament unicameral este Grecia, dar elenii au doar 49,5% din populația ROMÂNIEI. Dacă analizăm ansamblul mai identificăm un argument puternic, 85,1% din populația UE trăiește în țări cu parlamente bicamerale, adică din fiecare 7 europeni aproape 6 (5,7) sunt conduși de parlamente bicamerale. E bine de știut și de reținut că ROMÂNIA este pe locul 7 ca populație între țările UE, iar populația este cel mai important criteriu de clasificare în UE, acesta fiind și elementul care determină numărul de europarlamentari alocat fiecărei țări, și implicit forța și influența politică pe care o țară membră o are în Parlamentul European. Suntem una din țările mari ale Uniunii Europene. Ar fi bine să învățăm să ne comportăm ca atare.

În ceea ce privește numărul de parlamentari, să privim Tabelul 2, cu conținut identic ca și Tabelul 1, clasificarea țărilor s-a făcut de această dată după un coeficient care ne arată numărul de locuitori ce revin unui parlamentar. Observăm că ROMÂNIA a alunecat un singur loc fiind pe poziția 8 din 27, adică mult sub media europeană a numărului de parlamentari. Mai zilele trecute am văzut la televizor pe un teoretician tip Goebbels al acțiunilor prezidențiale, care, afirma că acest coeficient – numărul de locuitori ce revine unui parlamentar – nu este relevant, și că practica și teoria constituțională europeană stabilește numărul optim de parlamentari pentru o țară ca fiind rădăcina cubică a populației, adică 280 în cazul ROMÂNIEI. Vă mărturisesc că nu cunoșteam acest calcul și nici nu sunt convins de acuratețea lui științifică, dar l-am analizat la fel ca pe celelalte criterii. Astfel în Tabelul 2 pe lângă celelalte date am trecut și rădăcina cubică a populației din țările UE plus un raport pe care l-am numit abaterea procentuală. Abaterea procentuală este un raport dintre diferența numărul real – număr ideal de parlamentari ai țării respective și numărul ideal obținut ca rădăcină cubică. Matematic, acest raport ne indică procentual abaterea numărului existent de parlamentari față de acel optim invocat de “deontologi”. Iată, descoperim în sfârșit un criteriu după care ROMÂNIA este codașă, fiind pe locul 21, având un raport abatere de 68,21%. Remarcăm că doar 9 țări au abateri de sub 20% față de acest optim dat de rădăcină cubică. Acest număr mic ne spune ceva despre suportul științific subțire, mai degrabă conjunctural al acestui criteriu. Îmi permit totuși să citez cele zece codașe ale acestui clasament cu abateri de la 57% la 256%: Germania, Polonia, Suedia, ROMÂNIA, Spania, Ungaria, Slovenia, Franța, Italia, Marea Britanie. Mă simt bine în această companie.

Istoric, în Principatele Unite, bicameralismul a apărut odată cu promulgarea în 1864 de către Alexandru Ioan Cuza, a unui act numit “Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (nota bene: dezvoltător și nu dezvoltator), un document cu caracter efectiv constituțional. Numele actului ne poate induce în eroare, deoarece a fost dat doar pentru a face plăcere Curții Suzerane și Puterilor garante, dar în esență conținutul lui se îndepărtează clar de linia Convenției, fiind în fapt prima constituție românească. Corpul Legislativ devine bicameral, compus din Adunarea Electivă, aleasă de cetățeni prin vot cenzitar, și Corpul Ponderator (Senatul) numit de Domn. Statutul a fost adoptat în mai 1864 prin plebiscit (referendum) obținând peste 90% din cele peste 750.000 de voturi exprimate. În 1866, după abdicarea lui Cuza și instalarea ca domn a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, se adoptă prima constituție propriu-zisă, considerată una din cele mai democratice constituții din Europa. Se păstrează cele două camere legiuitoare care devin Camera Deputaților și Senat, ambele alese de cetățeni prin vot cenzitar. Senatul avea și câțiva membri de drept.

În 1923, în timpul domniei regelui Ferdinand, se adoptă o nouă constituție care statuează votul universal dar păstrează cele două camere ale parlamentului, și, în linii mari, componența și prerogativele lor. Din nou vorbim de un act excepțional în contextul constituțiilor europene contemporane. În 1938 regele Carol al II-lea dă practic o lovitură de stat și instaurează Dictatura Regală pe baza unei noi constituții, mai restrictive, dar care păstrează cele două camere ale corpului legiuitor. După 23 august 1944 se revine la constituția din 1923, care va rămâne în vigoare până la instalarea regimului comunist și va fi efectiv schimbată în 1948, dată de la care începe sarabanda celor trei constituții comuniste (1948, 1952, 1965). Aceste constituții limitau drepturile la libertatea opțiunilor politice și au trecut la un corp legislativ unicameral, și acela cu titlu nepermanent, bine cunoscut sub denumirea de Marea Adunare Națională. După revoluția din decembrie 1989, ultima constituție comunistă a fost masiv modificată astfel încât după procesul electoral din mai 1990 a fost aleasă o Adunare Constituantă formată din două camere Adunarea deputaților și Senat. Ulterior în decembrie 1991 a fost adoptată prin referendum noua constituție post comunistă a României care statuează sistemul tradițional bicameral. Constituția a fost modificată în 2003 când s-a încercat, cu un succes relativ, separarea mai clară a atribuțiilor celor două camere legislative.

Din ultimii 145 de ani de istorie recentă ROMÂNIA a avut 102 ani de parlament bicameral și 42 de parlament unicameral de tristă amintire. Bicameralismul este una din puținele noastre tradiții politice cu adevărat democratice. Astăzi Parlamentul nu este o instituție prea populară. Prestația mediocră, ca să folosim expresii lejere, a parlamentarilor post revoluționari a discreditat instituția. Este posibil ca și numărul parlamentarilor români să fie prea mare în raport cu necesitățile și posibilitățile țării. Realist vorbind, nu avem niciun motiv palpabil să credem că un parlament mai mic va fi neapărat mai bun, mai eficient, mai popular. Cu atât mai puțin unul unicameral.

Suntem pregătiți? Este momentul oportun pentru a renunța la această tradiție numai pentru că cei care au fost puși să reînnoade tradiția s–au dovedit a fi nepricepuți? Dumneavoastră sunteți cei chemați să răspundeți la această întrebare.

Dinu Socotar