Uncategorized

Testamentul unui oligarh

Exista o seama de cuvinte care merita citite. Exista o seama de cuvinte care pot schimba, pe bune, lumea. E cazul declaratiei în fata judecatorilor a lui Mihail Hodorkovski, fostul miliardar rus, condamnat la ani grei de detentie de regimul lui Putin. Cuvinte grele care traseaza o imagine realista si sumbra a Rusiei de azi si de ieri.
tarul de Mures, pardon, Ziarul, o publica integral, doar pentru voi, cititorii nostri rusofili si rusofobi.

„ÎMI AMINTESC de octombrie 2003. Ultimele zile ca om liber. La câteva saptamâni dupa arestare am fost informat ca presedintele Putin a decis: voi fi supus la cazne timp de opt ani. Era greu de crezut pe vremea aceea.
sapte ani au trecut deja de atunci.
sapte ani lungi, mai ales când ti i petreci în puscarie. Cu totii am avut timp sa regândim si reanalizam multe lucruri.
Judecând dupa prezentarea procurorilor: «Dati le 14 ani» si «scuipati pe hotarârile judecatoresti anterioare», pe parcursul acestor ani au început sa se teama de mine mai tare, iar asta îi face sa respecte si mai putin legea. Anterior atacasera în apel actele juridice ce le stateau în cale. Acum le lasa asa; mai ales ca ar fi nevoie sa conteste mai mult de 60 de hotarâri judecatoresti.
Însa de data asta nu vreau sa ma refer la aspectele legale ale cazului. Oricine a dorit sa înteleaga ceva a înteles de mult totul. Nimeni nu se asteapta serios ca eu sa mi admit vinovatia. E greu de crezut ca m ar crede cineva astazi daca ar fi sa spun ca eu chiar am furat tot petrolul acela produs de propria mea companie. În acelasi timp, nimeni nu crede ca o achitare în cazul Yukos este posibila într un tribunal din Moscova.

ACESTEA FIIND SPUSE, as vrea sa va vorbesc despre speranta. Speranta – cel mai important lucru în viata.
Îmi aduc aminte de sfârsitul anilor ’80, ai secolului trecut. Aveam 25 de ani atunci. tara noastra traia cu speranta libertatii, speranta ca vom putea sa fim fericiti, noi si copiii nostri. Traiam din aceasta speranta. În anumite feluri, s a materializat, în altele, nu. Responsabilitatea pentru ca sperantele nu s au materializat pâna la capat, si nu pentru toti, o avem probabil toata generatia, inclusiv eu.
Îmi aduc aminte de asemenea de ultima decada. Aveam deja 35 de ani. Construiam cea mai buna companie petroliera din Rusia. Ridicam complexuri sportive si centre culturale, asfaltam drumuri si dezvoltam zeci de noi câmpuri petrolifere; începuseram sa exploatam rezervele din estul Siberiei si introduceam noi tehnologii. Pe scurt, noi faceam toate acele lucruri cu care Rosneft, care a pus mâna pe Yukos, se lupta atât de mult acum.
Datorita cresterii semnificative a productiei de petrol, inclusiv datorita succeselor noastre, tara a fost capabila sa profite de pe urma evolutiei pietei petroliere. Simteam ca perioada de convulsii si neliniste trecuse, ca problemele erau în sfârsit în trecut, si ca vom putea pasnic sa ne construim o noua viata si o tara mareata.
Nici aceasta speranta nu s a materializat înca. Stabilitatea a ajuns sa para stagnare. Societatea s a oprit. Totusi, speranta înca exista. Exista chiar si aici, în tribunalul Hamovniceski, când eu ma apropii de 50 de ani.
Odata cu alegerea unui nou pre¬se¬din¬te (mai bine de doi ani au trecut de atunci), speranta a aparut din nou pentru multi dintre concetatenii mei. Speranta ca Rusia va deveni o tara moderna cu o societate civila dezvoltata. Libera de comportamentul arbitrar al demnitarilor, libera de coruptie, libera de nedreptati si ilegalitate.

ESTE EVIDENT ca schimbarile nu se vor produce peste noapte. Dar sa ne prefacem ca dezvoltam, când de fapt abia ne pastram la acelasi nivel, daca nu chiar regresam – totul ascuns sub umbra unui nobil conservatorism – nu mai e posibil. Imposibil si periculos pentru tara. Nu este posibil sa accepti notiunea ca oameni ce se autointituleaza patrioti rezista atât de tenace la orice schimbare, lucru ce le afecteaza toate capacitatile. E suficient sa amintesc art. 108 al Codului Penal al Federatiei Ruse – arestarea oamenilor de afaceri pentru greselile de taxare comise de birocrati. Asta reprezinta sabotajul reformelor care lasa tara noastra fara perspective. Nu este patriotism, ci mai degraba ipocrizie.
Mi e rusine sa vad cum anumite persoane – pe care le respectam în trecut – încearca sa justifice comportamentele birocratice necontrolate si ilegalitatea. Ei si au vândut reputatia pentru privilegiile unei vieti placute si usoare.
Din fericire, nu toti sunt asa, ba chiar sunt mai multi ceilalti. Sunt mândru sa stiu ca, dupa sapte ani de persecutii, nici unul dintre miile de angajati ai Yukos nu a acceptat sa devina martor fals, sa si vânda sufletul si constiinta. Zeci de persoane au fost amenintate, au fost îndeparate de familii si au fost aruncate în închisoare. Unii au fost torturati. Dar, chiar si dupa ce si au pierdut sanatatea si anii din viata, ei si au pastrat acel lucru care este cel mai important, demnitatea umana. Cei care au pornit acest caz rusinos – Biriukov, Karimov si altii – ne au numit cu dispret „antreprenori“, privindu ne ca pe niste nenorociti, în stare de orice ca sa si protejeze prosperitatea si sa evite puscaria.

ANII AU TRECUT. Cine sunt nenoro¬ci¬tii acum? Cine a mintit, torturat si rapit, totul de dragul banilor si din lasitate în fata sefilor? si asta numesc ei «afaceri suverane».
Rusinos. Mi e rusine pentru tara mea.
Cred ca întelegem cu totii – semni¬ficatia procesului nostru se extinde dincolo de soarta mea si a lui Platon (Platon Lebedev, acuzat si el în dosarul Yukos – n.r.), si chiar dincolo de sortile tuturor celor care au suferit fara vina în cursul masacrului Yukos, aceia pe care nu am putut sa i protejez, dar la care ma gândesc zilnic.
Haideti sa ne întrebam: ce ar trebui sa gândeasca un antreprenor sau pur si simplu orice om educat, creativ, care se uita la procesul nostru stiind ca rezultatul este absolut predictibil? Concluzia evidenta pe care o persoana normala o poate trage este de o simplitate care ti da fiori: birocratia siloviki (grup influent de persoane din anturajul premierului Putin – n.r.) poate face orice. Nu exista dreptul asupra proprietatii private. Oricine intra în conflict cu «sistemul» n are nici un drept. Desi sunt cuprinse în lege, drepturile nu sunt protejate de judecatori. Pentru ca judecatorii sunt ori înfricosati, ori parte a «sistemului». Este pentru cineva o surpriza ca nici un om normal nu aspira sa se realizeze aici, în Rusia?

CINE va moderniza economia? Procurorii? Politistii? Cekistii? Am încercat deja o astfel de modernizare si nu a func¬tionat. Am fost capabili sa construim bomba cu hidrogen, chiar si o racheta, însa nu putem construi înca televizorul nostru propriu, modern si bun, automobilul ieftin si competitiv, propriul nostru telefon mobil, ori o gramada de alte bunuri de larg consum. Am învatat însa sa prezentam frumos produsele altora realizate în tara noastra, precum si creatiile ocazionale ale inventatorilor rusi, care, daca vreodata vor intra în uz, se va întâmpla în alta tara.
Ce s a întâmplat cu initiativele pre¬zi¬dentiale cu privire la politica industriala? Au fost îngropate? Ofera o sansa buna de a scapa de dependenta de petrol. De ce? Pentru ca ceea ce are nevoie tara nu este un nou Korolev (savant rus, parintele aeronauticii moderne – n.r.) sau un alt Saharov (mare fizician rus, laureat al Premiului Nobel – n.r.) iesiti de sub aripa protectoare a atotputernicului Beria (primul sef al Politiei Secrete, NKVD – n.r.) si a milioanelor sale de brute înarmate, ci de mii de Korolevi sau Saharovi, sub protectia unor legi juste si comprehensibile si a unor tribunale independente, care sa dea viata acestor legi, si nu doar un loc pe un raft prafuit, asa cum s a întâmplat la vremea ei cu Constitutia din 1937.
Unde sunt «korolevii» si «saharovii» astazi? Au parasit tara? Se pregatesc sa plece? Au început din nou sa emigreze în interiorul tarii? Ori s au ascuns printre birocratii gri pentru a nu ajunge sub senila «sistemului»? Noi putem si trebuie sa schimbam asta.

CUM AR PUTEA Moscova sa devina centrul financiar al Eurasiei daca procurorii nostri, la fel ca acum 20 sau 50 de ani, cer direct si neîndoielnic, într un proces public, ca dorinta de a creste productivitatea si capitalizarea de piata a unei companii sa fie incriminata ca mercenariat, iar persoana responsabila sa fie închisa pentru 14 ani? În prima faza o companie care a platit mai multe taxe decât oricine, cu exceptia Gazprom, s ar parea ca a platit totusi prea putin; cum ar fi putut sa plateasca mai mult când chiar obiectul taxarii, compania, a fost furat?
O tara care tolereaza ca birocratia siloviki sa tina zeci si chiar sute de mii de antreprenori talentati, manageri si oameni obisnuiti în închisoare în interes propriu, împreuna cu criminalii – asta e o tara bolnava. Un stat care îsi distruge cele mai bune companii, care sunt gata sa devina campioni globali; o tara care si dispretuieste cetatenii, având încredere doar în birocratie si serviciile secrete – asta e o tara bolnava.

SPERANTA e principalul motor al refor¬melor si transformarilor, garantia succesului acestora. Daca speranta paleste, daca este înlocuita de o deziluzie profunda, cine si ce va putea scoate Rusia din noua stagnare?
Nu exagerez daca spun ca milioane de ochi din Rusia si de peste tot în lume privesc acum sa vada care este rezultatul acestui proces. Ei privesc cu speranta ca Rusia va deveni pâna la urma o tara a libertatii si a legii, unde legea va fi deasupra demnitarilor si birocratilor. O tara în care sprijinul pentru partidele de opozitie nu va mai fi motiv de represalii. În care serviciile secrete vor proteja oamenii si legea, si nu pe birocrati de oameni si de lege. O tara în care drepturile omului nu vor mai depinde de cheful tarului. Bun sau rau. O tara în care, dimpotriva, puterea va fi dependenta cu adevarat de cetateni si de judecatori, de lege si Dumnezeu. Numiti asta constiinta, daca doriti.
Cred ca asa va fi. Nu sunt deloc o persoana ideala, dar sunt un om cu o idee. Mi e greu, ca oricui, sa traiesc în închisoare si nu vreau sa mor aici. Dar daca trebuie sa mor, nu voi ezita. Merita sa mori pentru lucrurile în care cred eu. Cred ca am dovedit asta.

SI VOI, ADVERSARILOR? Voi în ce credeti? Credeti ca sefii au întotdeauna dreptate? Credeti în bani? În puterea «sistemului»?
Onorata instanta!
Aveti în mâini mult mai mult decât soarta a doi oameni. Aici si acum, soarta fiecarui cetatean din tara urmeaza sa fie decisa. Cei care, de pe strazile din Moscova, Petersburg sau Tomsk, nu doresc sa devina victimele ilegalitatilor politiei, care si au construit un business, o casa, care au avut succes si doresc sa l transmita copiilor lor, nu hoardelor în uniforme, si, în final, cei care vor sa câstige un salariu cinstit si nu se asteapta sa fie concediati fara motiv si în orice moment de sefi corupti.
Nu este vorba despre mine si despre Platon, nicidecum, nu numai despre noi. Este vorba despre sperantele a multi ce¬ta¬teni ai Rusiei. Despre speranta ca mâi¬ne judecatorii vor putea sa le apere drepturile, chiar daca niste birocrati/demnitari îsi pun în minte sa le violeze aceste drepturi.
stiu, sunt oameni, i am numit în acest proces, care vor sa ne tina în închisoare. Sa ne tina aici pentru totdeauna! Într adevar, nici nu concep altceva, amintind public despre existenta unui caz „fara sfârsit“.
Ei vor sa arate ca sunt deasupra legii si ca vor reusi întotdeauna sa obtina orice vor. Pâna acum au obtinut exact inversul: au reusit sa creeze din oameni obisnuiti simboluri ale luptei împotriva arbitrarului. Însa pentru ei o condamnare este esentiala, pentru ca astfel sa nu devina ei tapi ispasitori.

VREAU SA SPER ca aceasta curte va rezista presiunii psihologice. stim cu totii cine o exercita.
Vreau ca independenta judecatoreasca sa devina o obisnuinta în tara mea, vreau ca fraza din timpurile sovietice „cea mai justa judecata din lume“ sa nu mai sune atât de ironic azi, la fel cum suna atunci. Vreau sa nu le lasam copiilor si nepotilor nostri simbolurile periculoase ale sistemului totalitarist. Toata lumea întelege ca verdictul vostru în acest caz – oricare ar fi acela – va intra în istoria Rusiei. Mai mult, va forma generatiile viitoare. Toate numele – ale procurorilor si ale judecatorilor – vor ramâne în istorie, asa cum au ramas dupa infamele procese sovietice.
Onorata instanta, îmi dau seama prea bine ca nu va este foarte usor – poate e chiar înspaimântator – si va doresc curaj!“

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close