Fondarea Romei între legende și adevăr
*22 aprilie 753 î.Hr. – începutul celui mai ilustru oraș al lumii
În secolul al VIII-lea î.Hr., aproape simultan, în peninsula italică s-au produs fapte esențiale, făcând-o să intre în lumina istoriei. Începutul colonizării grecești, înflorirea civilizației etrusce, apoi întemeierea Romei se situează la date foarte apropiate. Secolul VIII î.Hr. este punctul de netăgăduit de plecare al intrării Italiei pe scena istoriei.
În jurul anului 1000 î.Hr., un grup de emigranți villanovieni a trecut Tibrul și s-a stabilit în Latium. Nimeni nu știe dacă noii veniți au exterminat populația neolitică pe care au găsit-o în zonă sau pur și simplu s-au amestecat cu aceasta.
În orice caz, așezările rurale cuprinse în regiunea istorică ce se întinde între Tibru și Golful Neapole s-au grupat treptat într-un mic număr de cetăți, state miniaturale, foarte sensibile la suveranitatea proprie, înțelese să nu se unească decât în caz de forță majoră, solemnități religioase sau războaie. Cea mai puternică dintre aceste cetăți era Alba Longa, situată la poalele muntelui Alban, probabil pe locul în care, astăzi, Castelul Gandolfo constituie reședința de vară a papilor.
Anno urbis conditae
O colonie de latini, avidă de cuceriri sau obligată de o natalitate crescândă, a pornit din Alba Longa, a parcurs vreo 30 de kilometri spre nord-vest și a întemeiat, poate în secolul VIII î.Hr., ceea ce avea să devină orașul cel mai ilustru al lumii.
Consacrând acest succint paragraf prezentării a tot ceea ce istoria îndrăznește să spună în legătură cu istoria Romei, pătrundem într-o zonă pur ipotetică. Incendierea Romei de către gali în anul 390 î.Hr. a distrus probabil un mare număr de documente istorice. Imaginația patriotică a romanilor a putut din acel moment să se manifeste în voie și să povestească nașterea lui Urbs Romanorum. A fost fixată chiar și o dată precisă: 22 aprilie 753 î.Hr., și orice eveniment a fost datat ca având loc numărând anii de la A.U.C. (anno urbis conditae, anul întemeierii orașului).
Arheologia nu confirmă cunoscuta legendă a întemeierii Romei, cu toate că un sâmbure de adevăr s-ar putea să existe. Este posibil ca latinii să fi trimis la Roma o colonie având misiunea de a face din oraș un punct de sprijin strategic împotriva expansiunii etruscilor.
Cele șapte coline
Zona în care a fost întemeiată Roma, aflată la o depărtare de patruzeci de kilometri de gurile Tibrului, nu favoriza dezvoltarea comerțului maritim, dar în acele vremuri când pirateria era în toi, faptul că se afla mai în interiorul uscatului reprezenta un avantaj. Din punct de vedere al negoțului de pe continent, Roma era bine situată, la răscrucea dintre fluviu și drumul șerpuind de la nord la sud.
Regiunea nu era salubră; inundații, ploi și izvoare perpetuau natura mlăștinoasă a solului. Așa se explică pe de o parte ravagiile provocate de malarie în câmpia din jur și până în partea cea mai de jos a orașului, iar pe de altă parte popularitatea celor șapte coline.
Colina pe care, potrivit tradiției, s-a stabilit prima colonie a fost Palatinul, poate pentru că, datorită prezenței unei insule în apropiere, se putea atât traversa Tibrul cu piciorul, cât și construi, destul de ușor, un pod.
Rând pe rând, s-au populat și dealurile învecinate, până ce excedentul de locuitori, trecând fluviul, a ridicat așezări spre Vatican și Ianicul. De fapt, erau mai mult de șapte asemenea mici ridicături de pământ. De la o epocă la alta, lista “celor șapte” variază. În vremea lui Cicero, cele șapte coline erau: Palatin, Capitolin, Caelio, Esquilin, Aventin, Viminal și Quirinal. Cele trei triburi stabilite pe coline, latinii, sabinii și etruscii, s-au unit într-o federație, Septimontium, și s-au contopit treptat formând cetatea Romei.
Fiii Lupoaicei
Sute de povestiri și mii de poeme istorisesc modul în care Enea, fiul zeiței Venus, a scăpat din Troia incendiată de ahei (eveniment pe care tradiția îl plasează în anul 1184 î.Hr.) și cum, după multe peripeții, a reușit să ajungă în Italia ducând cu el efigiile zeilor cetății lui Priam. Potrivit acestor relatări, Enea ar fi luat-o în căsătorie pe Lavinia, fiica regelui Latiumului. Opt generații mai târziu, descendentul lui Enea, Numitor, a urcat, spune legenda, pe tronul din Alba Longa, capitala latinilor. Însă un uzurpator, Amulius, l-a detronat pe Numitor și l-a izgonit.
Pentru a stinge neamul lui Enea, el i-a omorât pe fiii lui Numitor și a constrâns-o pe unica fiică a acestuia, Rhea Silvia, să devină preoteasa zeiței Vesta, fapt ce presupunea un jurământ de virginitate. Într-o bună zi, Rhea Silvia s-a întins pe malul unei ape curgătoare și și-a descoperit pieptul ca briza s-o răcorească. Fără să se teamă de zei sau de oameni, Rhea a adormit. Atunci, zeul Mercur, subjugat de frumusețea preotesei, i-a dăruit doi gemeni. Amulius a poruncit ca băieții să fie înecați. Romulus și Remus au fost așezați pe o plută, dar curenții ocrotitori ai Tibrului au împins pluta la mal. Micuții au fost alăptați de o lupoaică (lupa), sau, potrivit unei alte variante, de nevasta unui păstor, Acca Larentia, poreclită Lupa, fiindcă, precum o lupoaică, făcea dragoste neținând cont de legi și constrângeri. Ajunși mari, gemenii Romulus și Remus l-au ucis pe Amulius, i-au redat tronul lui Numitor, apoi și-au întemeiat pentru ei un regat pe colinele Romei.
Care este părerea arheologilor
Nici un fapt arheologic nu confirmă nici venirea unor emigranți în peninsula italică, nici prezența unei civilizații întrucâtva mai evoluate la data timpurie pe care legenda o atribuie sosirii lui Eneas. Legenda eroului fugar a fost adusă poate de foceeni care, în secolul VI î.Hr., sub presiunea persană, au părăsit Asia Mică pentru Mediterana apuseană. Etruscii și latinii au primit această legendă cu bunăvoință și Roma însăși, oraș etrusco-latin la vremea aceea, a dezvoltat pe seama ei mitul troianului, erou întemeietor.
Săpăturile arheologice sistematice cărora li s-a dedicat școala arheologică italiană de la începutul secolului al XX-lea încoace au dezvăluit pe Palatin urmele unor așezări arhaice. Bazele colibelor sunt săpate în stâncă, o ușoară ieșitură le indică perimetrul și acestea sunt străbătute din loc în loc de găuri nu prea adânci.
Aceste orificii serveau la înfigerea unor pari care constituiau scheletul rusticelor locuințe. Primele descoperiri, care datează din 1907, au fost amplu completate de săpături recente, conduse după metodele cele mai științifice și mai sigure. Resturile de sate, cu aspect primitiv, dar de un interes extrem, au ieșit astfel treptat la lumină. Colibele strânse unele în altele se ridicau direct pe tuful Palatinului și al Germalului.
Pereții lor, făcuți din paie și rămuriș, erau tencuiți cu argilă uscată, după un procedeu folosit în peninsulă încă din epoca neolitică. Vestigiile descoperite sunt databile grație numeroaselor fragmente de ceramică scoase la lumină de arheologi. Această ceramică datează din a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr., din acest punct de vedere tradiția apropiindu-se oarecum de realitate.
Răpirea sabinelor
Istoria veche a Romei începe prin a povesti ce a plănuit Romulus pentru a le găsi neveste coloniștilor săi. Ca să populeze Roma, Romulus a primit tot felul de oameni din vecinătate, exilați, datornici, sclavi fugiți, ucigași. Dar lipseau femeile. În zadar a cerut Romulus cetăților vecine ca fetele lor să se mărite cu noii locuitori ai cetății. Nimeni n-a vrut să intre în legături de familie cu oamenii fără căpătâi din Roma. Atunci, Romulus a recurs la un vicleșug: a organizat jocuri publice la care i-a invitat pe sabini, alături de celelalte triburi din zonă. În timpul curselor, romanii au răpit femeile sabine și i-au izgonit pe sabini. Neînarmați, aceștia n-au putut să se apere și au plecat blestemându-i pe romanii care călcaseră în picioare legile ospitalității. Acesta a fost motivul pentru care Titus Tatius, regele tribului sabin al curiaților, a declarat război Romei și a pornit să o atace.
Tarpeia, fiica romanului care comanda fortăreața de pe Capitoliu, le-a deschis poarta sabinilor. Când trupele lui Tatius au ajuns în preajma Palatinului, sabinele, pe care cinstea de a fi fost alese, fie și printr-o răpire, nu le lăsase indiferente, au obținut încheierea unui armistițiu, întrucât ele se confruntau cu o dureroasă și sfâșietoare problemă: dacă ar avea câștig de cauză curiații, ele și-ar pierde soții, altminteri, frații și tații. Tarpeia a fost zdrobită sub un maldăr de scuturi, ulterior dându-se numele ei faimoasei “stânci Tarpeiene” de pe care erau aruncați condamnații la moarte. Romulus i-a făgăduit lui Tatius că va împărți cu el domnia și că va uni tribul său cu cel al latinilor sub forma unei cetățenii comune. De aici derivă numele de curiați sau de quiriți care se dădea oamenilor liberi din Roma. Din nou e posibil să existe frânturi de adevăr în spatele acestei legende, sau poate că aceasta aruncă vălul patriotismului roman peste cucerirea Romei de către sabini.
Regii Romei
Tradiția spune că Titus Tatius a fost ucis, iar Romulus, după ani lungi de domnie, a fost răpit în mod miraculos de pe pământ și purtat la ceruri într-un vârtej. După moartea lui, Romulus a fost adorat sub numele de Quirinus, unul dintre zeii preferați ai romanilor. Se spune că peste sabinii și latinii înfrățiți au domnit încă șase regi: Numa Pompilius, Tulius Hostilius, Ancus Martius, Lucius Tarquinius, Priscus, Servius Tulius și Lucius Tarquinius Superbus. Ulterior, celor două popoare li s-au alăturat lucerii, care erau, după toate probabilitățile, tot latini.
Când tronul rămânea vacant, senatul Romei numea un rege provizoriu care, după câteva zile, încredința puterea regelui ales. Regele era adevăratul stăpân al cetății, având puteri aproape absolute în stat, chiar dacă, cel puțin formal, era obligat să respecte sfaturile date de senatorii romani. Când regele lipsea din cetate, sarcinile regale erau îndeplinite de prefectul cetății, numit tot de rege. Într-un singur caz, puterea cetății o depășea pe cea a regelui: atunci când un condamnat apela la dreptul de judecată a poporului, introdus, se pare, de Tulius Hostilius.
Moartea lui Remus
La scurt timp după uciderea lui Amulius, cei doi gemeni s-au certat, fiecare dorind ca numele său să fie dat noii cetăți pe care doreau s-o întemeieze. Nu s-au înțeles nici asupra locului pe care trebuia clădită cetatea: pe dealul Palatin sau pe cel Aventin. Au fost întrebați zeii care le-au răspuns prin zborul unor vulturi: doisprezece vulturi au zburat în zorii zilei următoare deasupra capului lui Romulus și numai șase peste capul lui Remus; cetatea a fost numită Roma și cea dintâi colibă acoperită cu paie a fost ridicată pe dealul Palatin. Romulus a tras prima brazdă în jurul dealului marcând linia zidurilor cetății, cu un plug tras de un taur și o vacă. Remus, supărat de hotărârea zeilor, a sărit peste brazda trasă de Romulus, râzând de “zidurile” acestuia. Romulus l-a înjunghiat pe Remus, spunând: “Așa să moară toți cei care, ca și tine, vor sări peste zidurile mele.”
Ioan BOTIȘ
