TREPTELE CRÄ‚CIUNULUI

Minunată este Scara Raiului, pe care Domnul i-a arătat-o lui Iacob în vis: „Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și coborau pe ea. Și iată că Domnul stătea drept în vârful ei și a zis: Nu-ți fie teamă! Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, și Dumnezeul lui Isaac” (Facere 28, 12 – 13) Există un demers conștient al celor care ajung la hotărârea firească de a se bucura de viața dăruită fiecăruia de Creator în cel mai înțelept mod, acela de a persevera pe calea creștină de dobândire a moștenirii din ceruri, promisă de Hristos pe Muntele Fericirilor. Acest demers, imediat ce este hotărât interior și aplicat în viață, începe să dea roade din ce în ce mai bogate, ca un izvor cu apă cristalină ce începe a se îndulci până ce devine nectar și ambrozie. La fel și Treptele Raiului, pe măsură ce le urcăm, ne umplem de bucurii tot mai mari și ne întâlnim cu îngerii ce suie sau coboară scara zărită de Iacob. Dar o dată pe an se petrece Minunea Minunilor:

Pruncul Iisus Hristos coboară pe Scara Raiului

în lumea noastră

Aceasta este marea bucurie tainică a Crăciunului pe care o trăiesc toți credincioșii Lui Hristos și ai Sfintei Sale Maici, împreună luminați de soarele nopții de la Betleem (Casa pâinii în limba ebraică) în fiecare an. Fiul Tatălui și al Mariei coboară în lume, se naște, crește, primește Botezul, Crucea, Mormântul, Învirea și Înălțarea la Împărăție. Aceasta este Marea Liturghie Cosmică pe care o slujesc îngerii și toate puterile cerești în Biserica Triumfătoare din ceruri, care se reflectă zilnic în Sfânta Liturghie Ortodoxă de pe pământ, în Biserica Luptătoare din care facem parte. Pentru acest dumnezeiesc pogorământ se cuvine să ne pregătim cu tot sufletul și cu trupul în curăție prin post, rugăciuni de slavă de mulțumire și de dor pentru Pruncul Hristos, mult iubit și așteptat, mai cu seamă de copilașii colindători dorinici de a primi darurile Crăciunului.

Crăciunul – Nașterea din Fecioara Maria a Dumnezeului Om

Nașterea Domnului este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea cronologică a vieții Măntuitorului printre oameni, cea dintâi sărbătoare specific creș­tină, a cărei prăznuire în ziua de 25 decembrie (stabilită în anul 354, ca zi a Crăciunului, de către Sfântul Ioan Gură de Aur) s-a ge­neralizat în toată creștinătatea răsăriteană și apuseană pe la sfârșitul sec. IV; excepție a făcut Biserica armeană, care până astăzi serbează Nașterea Domnului la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. Poporul român a păstrat de la strămoșii romani multe datini și obiceiuri, bazate pe fenomene ale naturii, pe care le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului dându-le un sens nou cu caracter creștin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul, la care a adăugat și altele pur creștine, ca: Vicleimul, Irozii, Steaua, ș.a. Aceste datini fac din sărbătoarea Cră­ciunului una dintre cele mai frumoase sărbători creștine, mai scumpe și mai populare ale Ortodoxiei românești, pentru că acum, ca și cu două mii de ani în urmă, îngerii din ceruri vestesc păstorilor Naștarea Mântuitorului sufletelor noastre.

Vestea minunată din Betleem ni se arată

Păstorii ședeau cu oile la marginea „cetății lui David”, Betleem, când „Îngerul Domnului a stat lângă ei și Slava Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Și îngerul Domnului le-a zis: ”Nu vă temeți. Că iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că’n cetatea lui David vi S’a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul. Și acesta va fi semnul: Veți găsi un Prunc înfășat și culcat în iesle. Și, deodată, laolaltă cu îngerul s’a văzut mulțime de oaste cerească lăudându-L pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 9 – 14)

Oameni buni, priviți și vă minunați cum pogorârea din ceruri a Pruncului Mântuitor Hristos a fost dinainte vestită păstorilor de către îngeri; nu împăraților, nu cărturarilor, nici filosofilor, fariseilor sau saducheilor, ci acelor simpli ciobani care viețuiau departe de cetate, în liniștea și pacea pajiștilor mirifice din Å¢ara Sfințită de Dumnezeu. Dar de la ei s-a dus vestea cea mare peste tot, așa cum scrie mai departe și Sfântul Apostol și Evanghelist Luca: „Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii cu alții: Să mergem dar până la Betleem și să vedem lucrul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut nouă cunoscut. Și grăbindu-se au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle. Și văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Copilul Acesta. Și toți cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii. Iar Maria păstra toate cuvintele acestea, punându-le întru inima ei.” (Luca 2, 15 – 19)

Scara Raiului

redeschisă creștinilor

Citim, cântăm și ne bucurăm văzând cum grija și iubirea Domnului pentru omul creat de El a redeschis creștinilor Poarta Raiului, când Pruncul a venit în lume cu marele alai al sfinților îngeri, văzut și auzit de oameni care au dus vestea mântuirii peste tot. Cuvintele lor, păstrate în inima Maicii Domnului au ajuns până la noi prin Cuvântul Sfintelor Evanghelii. Bucuria Nașterii Domnului a adus și în inimile credincioșilor dorința de a mulțumi cu dragoste Bunului Dumnezeu și de a Îi oferi în dar cântece, colinde, poeme și lacrimi de fericire și recunoștință pentru toate darurile Sale cele bogate. Încă s-a mai adăugat și frumoasa tradiție a postului de 40 de zile de hrană vegetală și cu destulă pescărie, fără carne și costițe. Este bine de știut că înaintea Crăciunului oamenii din vechime renunțau și la spectacole de circ, la teatru și petreceri, pentru a simți deplin doar belșugul de veselie adus de dumnezeiasca sărbătoare. Cine are destulă voință și dorință de o bucurie cât mai mare, de va posti, bine îi va fi!

Colinde să colindați,

de Crăciun vă bucurați!

Fiecare generație de români a avut grija interioară a sufletului înălțat spre ceruri, să Îi cânte Domnului după viersul dorului. Să ne reamintim de Colinda lui Eminescu: „Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheața se-ntinde / Asemeni oglinzilor / Și tremură brazii / Mișcând rămurele, / Căci noapte de azi-i / Când scânteie stelele / Se bucur’ copiii, / Copiii și fetele, / De dragul Mariei / Își piaptănă pletele, / De dragul Mariei / Ș-a Mântuitorului / Lucește pe ceruri / O stea călătorului“. Această stea ce strălucește pe ceruri aprinde în inimile noastre raza Soarelui Hristos, care nu se stinge niciodată, ci dimpotrivă, crește până ce devine flacără vie ce luminează ființa și chipul atât de puternic, încât îi orbește pe cei aflați încă în întuneric, așa cum s-a întâmplat pe Tabor cu cei trei apostoli, Petru, Ioan și Iacob, căzuți cu fața la pământ sub greutatea Luminii Necreate. Ateismul comunist a redus substanța fiorului sufletesc a colindelor ce s-au degradat mai ales în marile orașe, unde au decăzut de la înălțimea cântărilor de slavă Pruncului Născut din Sfânta Fecioară, la unele pseudocolinde lipsite de sensul sfințeniei, uzurpată de dorința afirmată rușinos prin tramvaie și autobuze de unii copilandrii: „și cântăm la tot poporul / să câștigăm bănișorul”.

Bieți copii ai

„vremurilor noi”

Această tristă realitate observată de oamenii de bună credință a fost surprinsă și de condeiul inspirat al poetei Zorica Lațcu Teodosia, despre a cărei culegere de poezii Părintele Teofil Părăian scria: „este o carte minunată pentru că în ea sunt adunate poezii minunate, frumuseți literare care uimesc mintea și desfată inima.” Maica Teodosia a perceput cu acuitate creștinească degradarea sufletească a copilului din vremea tiraniei comunismului antiHrist, căruia i se impusese un așa zis „Moș Gerilă” și un „pom de iarnă”, ce par a fi fost uitate de lumea actuală. Pro memoria, deci pentru amintire, dar și pentru trista remarcă a dife­renței de tonailtate dintre versul eminescian al secolului XIX de mai sus și cel de la mij­locul secolului XX al călugăriței poete: „CRÄ‚CIUNUL / Tu nu mai ai, copile azi, / Crăciun cu ramuri verzi de brazi, / Colindul sfânt tu nu-l mai ai, / Cu glasuri coborând din Rai. / Și nu-ți mai vine Moș Crăciun, / Cu țurțuri – perie – pe zăbun. / Și „Moș Ajun” și „Dalbe flori” / La Pruncul mic și luminat, / Tu nu mai vii la închinat. / Copil al veacului de acum, / Oprește-te o clipă-n drum! / Căci vreau să-ți cânt și vreau să-ți spun, / Încet Colindul de Crăciun. / Să știi și tu că Dumnezeu, / Făuritorul tău și-al meu, / Copil ca tine S-a făcut / Și într-o iesle s-a născut. / Și iar se naște pentru voi, / Copii ai vremurilor noi!“

Dar oricât de vitrege ar fi vremurile, oricât de apăsătoare încercările, Dumnezeu ne dă întotdeauna puterea de a le răzbi prin credință, nădejde, iubire și răbdare pentru că de fiecare dată la cumpăna anilor HRISTOS SE NAȘTE.

HRISTOS SE NAȘTE, SLÄ‚VIÅ¢I-L,

HRISTOS E ÎN LUME, IUBIÅ¢I-L !

Alexandru Mihail NIŢĂ