Treptele fericirilor din Psalmul 93

Incursiunea noastra sufleteasca spre cele vesnice se desfasoara ca un pelerinaj ceresc ce strabate cu mintea si gândul, timpul trecut si viitor în acest prezent continuu, în care istoria se topeste, se face, se scrie si pregateste evenimentele ce vor veni cu siguranta, asa cum noi le pregatim, constient sau nu, spre bine sau spre rau. Umbrele se vad la orizont, unde norii razboaielor se strâng apasatori peste lumea ce continua deriva distractiilor ce o departeaza de Creator spre înselatoare jocuri ale unor existente efemere ca negura zorilor ce piere sub lumina soarelui. La fel faceau si oamenii dinaintea potopului, când doar Noe pregatea corabia salvarii, iar ceilalti râdeau de el. Atunci toti au pierit sub ape. Oare ce va fi cu noi? Sa nu disperam, dar sa ne straduim sa cunoastem trecutul pentru a trece cu bine încercarile ce se apropie vazând cu ochii, chiar daca, si mai ales, când Domnul ne cearta ca sa ne îndreptam, asa cum ne îndeamna peste milenii Profetul David:…

“Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne”… (Ps 93, 12)

Acest început de verset ne readuce în memorie paradoxul aparent al “începutului întelepciunii” care “este frica de Dumnezeu”, teama, nu de pedeapsa, ci de departarea Domnului de omul pacatos ce se supune soaptelor vicleanului sarpe, precum Eva si Adam în Eden. Ei, prin tagaduirea îndemnului Lui Dumnezeu de a nu se atinge de poamele cunostintei raului, au ales moartea, asupra careia fusesera preveniti de Dumnezeu, crezând, în schimb, în mincinoasa promisiune a diavolului, ca vor fi si ei ca niste “dumnezei”. Iata, acum vedem de ce “fericit e omul certat de Dumnezeu”. Aici, ca în alte multe locuri din Sfânta Scriptura, certarea Domnului are un sens pedagogic de îndreptare, asemenea parintelui sau învatatorului care o aplica fiului sau scolarului pentru a corecta greseala, asa cum continua versetul:

“Din legea Ta

îl vei învata pe el”…

Înclinarea omeneasca spre uitare si comoditate, daca mai este dublata si de bunastare, duce negresit, asa cum s-a vazut adesea, spre gustul tot mai accentuat al placerilor, ce devin pacate, apoi patimi greu de corijat. Pentru ca acest proces de decadere morala sa fie împiedicat a întuneca sufletul crestinului, Dumnezeu are grija sa vindece rana prin “certarea” Lui Parinteasca ce decurge lin si firesc din învatatura legii Sale, data noua prin profeti, prooroci, apoi prin Însusi Iisus Hristos. Asadar, Tatal nostru din ceruri este veghetor al familiei Sale Unversale si îsi ajuta copiii sa paseasca pe Calea redeschisa de Hristos, iar când neascultarea se repeta, intervine pedagogic prin certarea vinovatilor pentru a-i îndrepta. Certarea este mai aspra sau mai blânda, dupa masura Domnului si gravitatea pacatului, dar daca este bine înteleasa si primita fara cârtire, ci cu recunostinta fata de grija divina, va conduce întotdeauna la îndreptarea celui cazut în greseala:

“Ca sa-l linistesti pe el în zilele rele”… (Ps 93, 13)

Linistea sufletului va fi rasplata meritata ce va acoperi cu bunavointa parinteasca, fiinta celui pe care Domnul l-a certat. Mustrarea cereasca vine mereu ca o prevenire a depasirii oricarei limite de toleranta a omului care este neatent cu rânduiala divina stabilita de Creator si transmisa lumii prin Moise si ceilalti profeti, prooroci, iar apoi prin Hristos Dumnezeu. Linistea din “zilele rele” are o va loare ce nu poate fi exprimata în termeni obisnuiti; acele zile de adânci dureri ce nu pot fi stavilite de doctori sau medicamente, rude sau prieteni, acele zile prin care a trecut si sarmanul Iov, ale carui suferinte îngaduite de Dumnezeu i-au aratat credinta si nadejdea în Domnul, au încetat când acceptarea necazurilor au dus la transfigurarea lor în bucuria redata de Creator robului sau care nu a cârtit, nu s-a simtit deloc nedreptatit, ci a strigat: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. Atunci a primit înmultit tot ce pierduse, dar mai ales linistea sufleteasca ce pretuieste mai mult ca orice altceva.

Sa retinem deci, ca fericirea omului pe care îl cearta Domnul consta mai ales în certitudinea unui epilog al bucuriei ce urmeaza negresit trecerea unui examen; cu cât mai greu, cu atât mai deplina satisfactia, ce se va edifica doar prin dumnezeiestile daruri, credinta, rugaciunea, nadejdea si iubirea. Garantia este afirmata chiar de versetul urmator:

“Ca nu va lepada Domnul pe poporul Sau si mostenirea Sa nu o va parasi” (Ps 93, 14)

Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti transmise lumii prin versul psalmistului de la care primim informatia sigura ca Domnul Însusi îi vorbeste: “O, de I-ati auzi glasul care zice:… (Ps 94, 8). Ce a auzit David direct din glasul Domnului vom afla mai târziu, dar acum sa întregim miezul “fericirii celui certat de Domnul” cu tâlcuirea din Noul Testament, scrisa de Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Evrei, carora le vorbeste ca unor fii: “Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja când esti mustrat de El; (Evrei 12, 5) Desigur indiferenta fata de mustrarea dumnezeiasca ar fi o grava greseala a omului care este cercetat de Dumnezeu din doua motive importante: neatentia fata de sursa si cauza încercarii va duce la prelungirea suferintei si la descurajare, pe de o parte, iar pe de alta parte, s-ar pierde în zadar o foarte buna sansa de evolutie duhovniceasca daruita de Creator. Aceasta indiferenta este chiar principala cauza a suferintelor fizice si morale a multimilor de pacienti din spitalele lumii ce cauta doar paleative medicale ale bolilor trupesti ce pot fi vindecate prin tratamentele sufletesti ale Bisericii. Ar fi de amintit aici cazul unei bolnave de cancer al pielii, aflata în faza terminala, care fusese trimisa acasa de medicii aflati în neputinta de a o mai ajuta. Sarmana femeie a fost sfatuita sa mearga la Biserica Ortodoxa Româna din Queens, New York, unde slujea Parintele Vasile Vasilachi, fostul staret de la Manastirea Antim din Bucuresti, prigonit de comunisti dupa drama intelectualilor “arsi” la flacara isihasta a Rugului Aprins. Parintele a ajutat-o sa-si marturiseasca pacatele neglijate zeci de ani, iar canonul bolii a fost completat cu rugaciunile de pocainta, dupa care a primit Sfânta Împartasanie. Taina Sfântului Maslu, mila si bunatatea Domnului i-au adus femeii sanatatea deplina, spre slava Lui Dumnezeu si consternarea medicilor americani, incapabili, sarmanii, sa priceapa asemenea minuni, explicate atât de sugestiv în Epistola Sfântului Pavel: “ca pe cine-l iubeste Domnul, pe acela îl cearta” (Evrei 12, 6).

Asadar sa ne bucuram când ne cearta Dumnezeu. Mustrarea e semnul iubirii Lui.

Alexandru Mihail NITA