TREPTELE PARADOXALE ale FERICIRILOR

Pe-un picior de plai

Pe-o gură de Rai

Pledoaria fericirilor din Predica de pe Munte, rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, se adresează celor dornici de a desluși și înțelege, dincolo de oferta lumească a „fericirii bogățiilor”, chemarea cerească a fericirii reale ce nu se sfârșește niciodată, așa cum se întâmplă cu avuțiile pământești. Ambele căi sunt deschise, dar alegerea este personală și trebuie luată după o înțeleaptă cumpănire a parcursului și finalității fiecărei opțiuni.

Lumea este plină de dulcegăria surogatelor de tot felul, ce potolesc dorințele umane de avuție, putere și plăcere, toate pieritoare ca focurile de artificii ce strălucesc câteva secunde pe cer, pentru a pieri apoi definitiv. Așa au dispărut vagoanele cu bogățiile scoase din România de regele Carol al II-lea, precum și cele 17 tone de aur trimise de Ceaușescu în Elveția, iar cei doi au murit după câțiva ani, primul răpus de chinurile unui cancer, iar celălalt ciuruit de un pluton de execuție împreună cu consoarta lui.

Aceste pilde istorice sunt emblematice pentru oricine visează puterea politică pentru a se îmbogăți, la ele se adaugă multele dosare de corupție ale unor politicieni fără teamă de Dumnezeu și de consecințele dureroase ce urmează faptelor nedrepte și necinstite.

De aceea au fost proclamate învățăturile rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, cele 9 Fericiri, aparent paradoxale, ce ne anunță răsplata faptelor bune, dintre care sărăcia duhului este recompensată cu bucuria ce depășește tot ce există pe pământ, anume…

Împărăția Cerurilor

Așadar răsplata este maximă, alta mai mare nu poate fi imaginată, pentru că nimic din lumea pământească nu poate acoperi viața veșnică din grădinile Raiului, luminate cu strălucirile dumnezeiești ale Sfintei Treimi.

Frumusețile dumnezeiești ale vieții din lumea cerească erau cunoscute și descrise încă din vremea legii vechi, când Profetul David scria: „Împărăția Ta este împărăția tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam” (Ps 144, 13) Din acest verset înțelegem veșnicia peste toate veacurile și stăpânirea Domnului peste toate neamurile, ce include legătura organică dintre veacul și neamurile noastre cu cele din vremea profeților și proorocilor Vechiului Testament. Conștiința realității împărăției era mult mai puternică în vremea psalmistului decât în zilele noastre; atunci cântările psalmilor erau pe buzele credincioșilor, pe când astăzi se aud doar în slujbele din mănăstiri, unde lectura Psaltirei este continuă, încât cele douăzeci de catisme în care sunt împărțiți toți psalmii, sunt citite săptămânal, apoi se reaiu de la început. Dar în acest psalm, 144, ne sunt înfățișate câteva trepte-versete premergătoare celui în care este proslăvită Împărăția, unde credinciosul ridică rugăciuni de slavă și recunoștință lui Dumnezeu, înainte de a privi cu gândul cele nevăzute din înălțimile cerurilor:…

Jertfa de laudă

„În toate zilele te voi binecuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul

veacului” (Ps 144, 2) Din acest verset de recunoștință către Dumnezeu a preluat peste milenii apostolul neamurilor, Pavel, îndemnul său „Rugați-vă neîncetat”, apel ce a fost pus în fapta rugăciunii inimii: „Doamne

Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”

Urcarea celui sărac cu duhul pe calea deschisă de Hristos cunoaște acele praguri ce trebuiesc depășite, deloc ușoare, ce țin de diminuarea egoului din care crește părerea de sine, apoi iubirea de sine, egoismul și patima mândriei, ce l-a pierdut pe sărmanul arhanghel Lucifer, izgonit din ceruri alături de îngerii care l-au urmat în acel teribil păcat al uzurpării tronului Creatorului tuturor celor văzute și nevăzute. Astfel, strălucirea cerească în care îi îmbrăcase Dumnezeu le-a fost luată, la fel și frumusețea îngerească, iar ei au decăzut în demonii și diavolii ce fac atâta rău oamenilor ce nu știu să se păzească de ei și cad pradă ispitelor lor: zgârcenia, mândria, plăcerile trupești și depărtarea de Domnul și de poruncile Sale ce apără omul de a săvârși păcate, pentru a putea înainta ușor pe calea mântuirii. De aceea, acum Împărăția pierdută de duhurile rele revine celor săraci cu duhul răutăților, săraci cu duhul mândriei, al aroganței, al slavei și cuvintelor deșarte, săraci cu gândurile întinate de murdăriile acestor vremuri, dar bogați în smerenie, credință, nădejde și iubire de Dumnezeu.

Primejdiile ce-l pândesc pe omul actual

Omul de la cumpăna mileniilor, resmite tot mai puternic influențele duhului lumesc, dominat de răspândirea fără precedent a tainei fărădelegii despre care sfântul apostol Pavel îi prevenea pe locuitorii din Tesalonic în a doua sa epistolă către ei: „Pentru că taina fărădelegii e la lucru încă de pe acum” (2 Tes. 2, 7-10) Cine lucrează fărădelegea, opoziția deschisă sau ascunsă la învățăturile și legile dumnezeiești? Tot apostolul neamurilor îl demască: el este Omul-nelegiuirii sau Fiul-pierzării, Potrivnicul, cel ce se înalță pe sine mai presus de Dumnezeu și se arată credulilor ca fiind el Dumnezeu, pentru a-i ispiti pe bieții naivi cu fărădelegi aducătoare de câștiguri nemuncite, medalii de tinichele aurite, discursuri fariseice ce preamăresc Eul, persoana ruptă de Dumnezeu, Egoul ce se închipuie centul atenției, „președintele președinților”, supraomul scornit de Nietzsche.

Egocentrismul, egoismul,

iubirea de sine și nepăsarea

Pericolul egocentrismului îi paște pe toți cei depărtați de Dumnezeu, rupți astfel, din propria lor voință, de unica și generoasa sursă divină a binelui, înșelați de aparențele falselor binefaceri după care aleargă gâfâind, fără să gândească, mulțimi de mase umane în direcția arătată ba de degetul lui Lenin (cum era statuia lui din Piața Scânteii), ba de degetul lui Stalin cocoțat pe un piedestal ce străjuia cândva Parcul Herăstrău din București. Ambele au dispărut, ca și cei doi atei, urmașii lui Marx, ei, ce promiteau cu decenii în urmă „fericirea comunistă pe tot pământul”. S-au topit ca negura la lumina soarelui, pentru că nici un Ego nu a izbutit vreodată să dureze mai mult decât dâra unui meteorit pe bolta nopții. Iubirea de sine decăzută în egocentrism nu este decât un biet castel de nisip ce va fi măturat de prima ploaie.

Prin contrast, alternativa palatului clădit pe stânca veșniciei este iubirea de Dumnezeu, de aproapele nostru, iubire ce se răsfrânge asupra noastră înmulțită și îmbogățită de Izvorul nesecat al vieții veșnice, Hristos.

Hristocentrismul, iubirea

de Dumnezeu, familie

și prieteni

Cu Hristos în mijlocul vieții noastre suntem apărați precum puii în cuib sub aripile mamei lor. Căldura, hrana, grija și iubirea părintească nu vor lipsi, iar bucuria va crește pe măsură ce conlucrarea dintre Dumnezeu și om se va armoniza tot mai mult. Pentru stabilirea unei relații armonioase cu Hristos, fiecare creștin trebuie să cunoască scripturile, slujbele și Tainele Bisericii, pentru a fi astfel pregătit să audă și să primească chemarea Domnului, să o înțeleagă, apoi să o transpună în viață prin fapte. Atunci vor apare și primii muguri ai bucuriei nepământești, vor înflori, și primele roade nu vor întârzia să apară.

Acele roade vor fi pregustarea fericirii celor săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor.

Încercați și veți vedea cât de bun și minunat este Domnul.

Alexandru Mihail NIŢĂ