TREPTELE RAIULUI (18)

Pe-un picior de plai, / Pe-o gura de Rai…

Intentia acestui motto ce se repeta la începutul fiecarei trepte este aceea de a aminti cititorilor credinta românilor de la poalele Carpatilor, ca meleagurile noastre sunt un “plai la poarta de Rai”. Frumusetea mereu schimbatoare de la albul zapezilor la albul mugurilor în floare spre aromele fructelor din miez de vara si la covorul auriu al frunzelor zburate de vântul ce se racoreste dinspre ploile tomnatice, acest maret tablou dumnezeiesc l-a cuprins si poetul în slove de neuitat: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind // Si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. // Acolo lânga izvoare iarba pare de omat // Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”… Minunate sunt lucrarile Domnului în ograda lumii pe care o iubeste atât de mult încât L-a trimis chiar pe Fiul Sau aici, la noi, cu parinteasca chemare: ACASA, la cerurile vesniciei unde ne asteapta.

Drumul de întoarcere ACASA se identifica cu timpul vietii noastre terestre, daruit noua de Creator pentru a-l folosi cu întelepciunea învataturilor si a legilor Sale pe drumul redobândirii cetateniei Împaratiei. Daca nu cunoastem bine “regulile de circulatie” si traseul exact, sansele de ratacire si de “accident” cresc. Iata de ce fara respectarea stricta a interdictiilor divine vom bate pasul pe loc fara sa ne dam seama ca ne-am poticnit într-o fundatura de labirint, legati de piatra de moara a vreunui pacat al încalcarii celor zece porunci, trepte ale scarii cerului.

Sa nu ucizi – ne îndeamna porunca a 6-a

A fost rostita întâi de Moise în Iesire (20,13), apoi reluata si întarita tot de el în Deuteronom (5, 17), fara nici un alt comentariu, ca o porunca izvorâta din cea mai fireasca atitudine pe care trebuie sa o aiba fiecare om de pe pamânt, indiferent de rasa sau religie. Ceatorul tuturor a asezat cu rigoarea întelepciunii Sale în constiinta omenirii primordiale legile firii, dintre care conservarea vietii a fost cea dintâi. Noul Testament reia si întareste prin glasul Fiului Lui Dumnezeu porunca vietii: “Ati auzit ca s’a spus celor de demult: Sa nu ucizi; iar cel ce va ucide , vrednic este de judecata” (Mt 5, 21) Iata ca în prima evanghelie sinoptica ni se face cunoscuta consecinta nerespectarii poruncii, judecata, din care decurg pedepsele în functie de circumstantele uciderii, ce erau înca raportate la legea talionului, corectata dumnezeieste de Hristos în acelasi loc al evangheliei: “Ati auzit ca s’a spus: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte; Eu însa va spun: Nu stati împotriva celui rau; iar celui ce te loveste peste obrazul drept, întoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 38-39) Grea porunca de care se poticneste omenirea actuala.

Reprimarea crestina a violentei prin smerita cugetare

În viziunea hristologica preceptul biblic al interdictiei uciderii capata o arie larga ce anuleaza toate circumstantele premergatoare oricarui act de violenta, prin gestul cel mai crestinesc: smerita acceptare a atacului celui viclean, venit prin supusii lui, constienti sau nu ca asculta îndemnul sarpelui edenic. Provocarea poate fi, nu neaparat o lovitura peste obraz, ci si o vorba, o insulta, sau un gest agresiv semnificativ.

Cel mai adesea reactia umana la un act de agresiune verbala sau fizica este un raspuns amplificat pe aceiasi lungime de unda ca aceea a agresorului, razbunare neconditionata ce duce negresit la un contraatac, ca raspuns, mai grav si mai nociv, atâtat interior de îndreptatiri vehemente, reale, sau false. Finalul lumesc al oricarei dispute este întotdeauna unul tragic sufleteste, indiferent de miza si de “câstigator”, pentru ca toti combatantii sunt perdanti pe calea mântuirii. De aceea ne-a daruit Domnul solutia celuilalt obraz, al întelegerii milostive pentru aproapele, chiar daca este un vrajmas pus pe vrajba si defaimare. Duelul verbal nu poate avea niciodata un efect imediat si sigur, dar fapta

reala a obrazului întors spre palmuire dezarmeaza instantaneu orice agresor. Sfintii parinti numesc aceasta atitudine smerita cugetare, radical distincta de rationalismul adesea arogant si revolut din care au rezultat, printre altele, fanteziile evolutioniste si materialiste, cu care s-a hranit aberatia marxist-leninista si tirania comunista a dictaturii proletariatului (citeste a nomenclaturii).

Cugetarea smerita este întotdeauna inspirata de Duhul Sfânt care adie în mintea si sufletul curat, însetat de Adevarul izvorât din preaplinul Creatorului în marea Sa lucrare de îndumnezeire a smeritilor sai credinciosi care stiu sa întoarca cu bucurie obrazul celalalt. De ce cu bucurie? Pentru ca uneori…

Pasul prabusirii poate fi

transfigurat în treapta spre cer

Reactia de uimire a celui care loveste aproapele si primeste ca replica nu tot o lovitura, ci pasivitatea calma si înteleapta ce arata ca agresiunea, chiar dureroasa, nu va schimba atitudinea pasnica si binevoitoare a celui lovit, pentru ca el apeleaza la o arma superioara pumnului, la puterea morala a crestinului adiat de lumina cunostintei, plin de

adânca recunostinta Domnului pentru darurile Sale cele bogate. Acest mod de abor

dare al oricarei stari conflictuale aduce negresit câstig de cauza smereniei care va împarti cununa biruintei cu agresorul îmblânzit si el de curajul atât de rar al ofertei celuilalt obraz.

Sa nu ucizi cu vorba

Vorba poate ucide? Evident ca da. A demonstrat-o Iago cel care în prologul tragediei Othello afirma cu îndrazneala caracteristica a personajului real ascuns în spatele aparentelor: “I am not what I am” (Nu sunt ceea ce sunt). Într-adevar nu era sfetnicul bun si loaial în care avea atâta încredere Othello, ci un intrigant ale carui vorbe si viclesuguri l-au facut pe stapânul lui sa aplece urechea la insinuari si sa creada ca logodnica sa, Desdemona, i-ar fi infidela, desi era puritatea întruchipata. De aici a fost doar un pas pâna la declansarea geloziei ucigase, urmata de sinuciderea credulului Othello, dupa ce s-a dovedit postmortem fidelitatea sarmanei victime. Perfidia diabolica a intrigantului Iago a ucis cu vorba mincinoasa pe stapânii lui.

Marea tragedie Hamlet este deasemenea cladita pe canavasul unor vorbe rostite de o fantoma ce se presupune a fi fost “spiritul” tatalui printului Hamlet al Danemarcei, de la care afla cum a fost ucis cu otrava picurata în ureche. Desigur ca Biserica Ortodoxa respinge existenta unor spirite ale mortilor, dar afirma si ca diavolul poate lua felurite înfatisari pentru a-si însela victimele.

Perspectiva aceasta explica lantul de ucideri comise sub semnul unei dreptati razbunatoa-re, mult departate de porunca a 6-a, “sa nu ucizi”, în nici o circumstanta, fie ea chiar asa zisa legitima aparare. În celebra sa opera Barbierul din Sevilla, Rossini a introdus aria calomniei ce induce în mintea ascultatorului, odata cu muzica si ideea ca un mesaj fals, repetat de câteva persoane, va face ca minciuna sa fie crezuta în cele din urma de cei carora le este adresata, din motive profitabile calomniatorilor spre paguba credulilor lipsiti de discernamânt.

Iarta Dumnezeu pe ucigasi?

Adesea s-a spus ca Dumnezeu iarta orice pacat celui care îl marturiseste si primeste de la duhovnic sa faca un canon de pocainta conform cu gravitatea pacatului.

Si pacatul uciderii poate fi iertat în aceste conditii, asa cum vom avea prilejul sa aflam în articolul viitor.

Alexandru Mihail Nita