TREPTELE RAIULUI 22

Intentia acestui motto ce se repeta la începutul fiecarei trepte este aceea de a aminti cititorilor credinta românilor de la poalele Carpatilor, ca meleagurile noastre sunt un “plai la poarta de Rai”. Frumusetea mereu schimbatoare de la albul zapezilor la albul mugurilor în floare spre aromele fructelor din miez de vara si la covorul auriu al frunzelor zburate de vântul ce se racoreste dinspre ploile tomnatice, acest maret tablou dumnezeiesc l-a cuprins si poetul în slove de neuitat: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind // si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. // Acolo lânga izvoare iarba pare de omat // Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet” …Minunate sunt lucrarile Domnului în ograda lumii pe care o iubeste atât de mult încât L-a trimis chiar pe Fiul Sau aici, la noi, cu parinteasca chemare: ACASA, la cerurile vesniciei unde ne asteapta.

Dar acolo nu se poate intra decât cu haina sufletului curata, fara vreo pata a pacatului. Pentru a ne curati constiinta de toate relele trebuie sa cercetam atent porunca a 7-a din Decalogul Sinait, data lumii de Dumnezeu prin profetul Moise:

Sa nu fii desfrânat!

Veche de mii de ani, aceasta interdictie a devenit tot mai acuta, pe masura imoralitatii proliferate endemic în actuala lume a valorilor morale rasturnate, unde permisibilul tacit, exprimat deschis sau chiar legiferat, aproape ca a suprimat principiul normalitatii vietuirii curate, distantate de libertinajul agresiv. O asemenea atitudine este considerata perimata, neavenita, chiar o piedica în calea placerilor trupesti ce nu trebuiesc deloc înfrânate, ci “descatusate” de orice retinere morala, sociala sau legala. Cei care gândesc si traiesc exclusiv trupeste si-au gasit întotdeauna suficiente pre

care temeiuri pentru o “argumentatie” ce ar raspunde întrebarilor societatii sau ale constiintei.

Sentinta pacatului d

esfrânarilor lui Solomon

Literatura lumii este plina de “modele” si istoria la fel, înca din vremea regelui Solomon

despre care Biblia scrie ca “era iubitor de femei, în afara de fiica lui Faraon, el a iubit si alte multe femei straine: moabite, amonite, siriene,

idumee, hetite si amonite”, iar în haremul lui “avea sapte sute de sotii si trei sute de tiitoare” (3 Regi 11, 1-3) Aceasta imensa familie internationala se afla în totala contradictie cu porunca Domnului care îi oprise pe fiii lui Israel: “Nu veti intra la ele si nici ele sa nu intre la voi, ca nu cumva sa va abata inima spre dumnezeii lor”. Neascultarea lui Solomon l-a dus chiar la caderea în primejdia despre care Domnul îl prevenise: “la vremea batrânetii lui Solomon, inima lui nu era în întregime atintita spre Domnul;…femeile straine i-au abatut inima spre dumnezeii lor. Asa ca Solomon a zidit o capiste pe deal pentru Chemos, idolul Moabitilor, si capistea lui Moloh, idolul Amonitilor, precum si Astartei, urâciunea Sidonienilor”. Este uimitor si de neînteles cum Solomon, autorul acelor minunate Proverbe si Întelepciuni, a avut o vointa atât de slaba în fata tentatiilor pe care chiar el le denuntase în ale sale Pilde: “Ca ea sîntelepciuneat sa te pazeasca de femeia straina, de femeia altuia, ale carei cuvinte sunt ademenitoare. Ca ea a ranit pe multi si pe foarte multi i-a omorât. Casa ei sunt caile iadului, care duc la camarile mortii” (Pilde 7, 5-27) Acest capitol 7 se intituleaza chiar Ferirea de desfrânare !

Astfel întelepciunea lui Solomon a esuat în fata ademenitoarelor femei straine, motiv pentru care Dumnezeul lui Israel a zis catre servitorul Ieroboam: “Iata, Eu rup regatul din mâna lui Solomon si-ti voi da tie zece semintii” (3 Rg. 11, 31)

“Apologia” desfrâului

Antichitatea greaca nu a fost lipsita de “teoreticieni ai placerilor”. Printre ei s-a aflat Epicur, laudat de Marx pentru ca îl socotea un “filozof materialist si ateist grec din perioada elenismului”, distantat de credinta în zei sau divinitati, asadar un precursor al dialecticii marxiste. Pentru realizarea practica a dezideratelor senzuale, a creat scoala epicuriana din Atena, numita “Gradina” (307 î.Hr.), unde se dezvolta, nu doar teoretic, “apologia desfrâului”, cum au numit-o filosofii din acea vreme. În acelasi secol 4 înainte de Nasterea Lui Hristos a aparut un alt centru grec al imoralitatii, scoala cirenaica, înfiintata de Aristip din Cirene, fost discipol a lui Socrate. Ei preconizau principiul decadent al cultivarii placerilor senzuale de moment (hedonismul) drept cale pentru dobândirea fericirii, socotind senzatia subiectiva ca pe un criteriu al adevarului. Filozofia placerii (gr. hedone) a cunoscut perioade de recrudescenta în evul mediu ca o reactie adversa fata de ascetismul crestin. Hedonismul actual sustine ca binele suprem, scopul vietii nu este altceva decât placerea si desfatarea, pentru ca, zic sarmanii în înselarea lor, dupa moarte nu mai este nimic, nici rai, nici iad, nici judecata, ci un somn fara sfârsit. Vai, cât de dureroasa le va fi trezirea din somn! Aceasta diversiune a vicleanului sarpe este astazi propagata în lumea apuseana ca o regula generala de comportare, unde fiecare face orice pofteste fara vreo retinere, decât aceea de a nu fi inculpat penal. Dar si în aceasta eventualitate, avocati lipsiti de scrupule pot scoate basma curata chiar si un criminal notoriu.

Adulterul – pacatul

dureroaselor consecinte

Lumea crestina pomeneste anual la 29 August decapitarea Sfântului Ioan Botezatorul Domnului de catre Irod Antipa la îndemnul concubinei sale, Irodiada, sotia fratelui sau Filip. Pentru aceasta necurata legatura Sfântul Ioan îl mustrase adesea pe Irod: “Nu-ti este îngaduit s-o ai de sotie”. Daca mustrarea ar fi fost ascultata, lucrurile s-ar fi îndreptat, dar încapatânarea femeii în pacat a dus la acel tragic sfârsit în care a implicat-o si pe fiica ei Salomeea, îndemnând-o sa-i ceara lui Irod nu jumatate din împaratie cum i se oferise, ci capul Sfântului Ioan, al carui glas îi certa, ca spre binele lor si al tarii, sa înceteze pacatul adulterului.

Femeia pacatoasa

iertata de Hristos

În acea vreme adulterul era pedepsit de comunitatatile iudeilor prin uciderea cu pietre a femeii vinovate. Evanghelia de la Ioan aminteste cum o asemenea femeie fusese adusa de carturari si farisei înaintea Lui Hristos pentru a fi pedepsita dupa regula pietrelor. Dar dumnezeiasca întelepciune a cumpanit altfel, nu spre pedeapsa, ci spre vindecare, de aceea Domnul le-a spus celor veniti sa-L ispiteasca: “Cel fara pacat dintre voi sa arunce cel dintâi cu piatra asupra ei” Dar fariseii au iesit rusinati fara o vorba, iar Iisus i-a spus femeii: “Femeie, unde sunt pârâsii tai? Niciunul nu te-a osândit? Iar ea a zis: Niciunul Doamne. si Iisus i-a zis: Nici Eu nu te osândesc. Du-te, si de-acum sa nu mai pacatuiesti!” (Ioan 8, 7-11) Distingem din aceasta parabola cum judecata omului este mai aspra decât judecata Domnului, Care iarta pe oricine renunta la pacat.

Interdictia desfrânarii, prea putin luata în consideratie de lumea actuala, este mult prea importanta pentru a fi epuizata în câteva fraze, deaceea vom continua acest subiect ardent în viitorul articol când vom scrie despre suferintele regilor desfrânati.

Alexandru Mihail NITA