TREPTELE RAIULUI PESTE PIEDICILE TENTATIILOR (46)

Pe-un picior de plai,

Pe-o gura de Rai…

Intentia acestui motto ce se repeta la începutul fiecarei “trepte” este aceea de a aminti cititorilor credinta românilor de la poalele Carpatilor, ca meleagurile noastre sunt “un picior de plai la poarta de Rai”. Frumusetea schimbatoare de la albul zapezilor la albul mugurilor în floare spre aromele fructelor din miez de vara si la covorul auriu al frunzelor zburate de vântul ce se racoreste dinspre ploile tomnatice, acest maret tablou dumnezeiesc l-a cuprins si poetul în slove de neuitat: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind // si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. // Acolo lânga izvoare iarba pare de omat // Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”…Minunate sunt lucrarile Domnului în ograda lumii pe care o iubeste atât de mult încât L-a trimis chiar pe Fiul Sau aici, la noi, cu parinteasca chemare catre noi: “VENITI ACASA, la cerurile vesniciei unde va astept pe toti cei care va siliti sa va întoarceti în PATRIA CEREASCA.

Ultima porunca

a decalogului sinait

Porunca a zecea aduce catre finalul ei o precizare deosebit de importanta, ce trebuie bine înteleasa de fiecare în aceste zile când promiscuitatea si dezmatul înfloresc cu consecinte deosebit de grave, chiar devastatoare în multe state ale lumii, când divorturile au ajuns a fi un flagel banalizat ce nu tine seama de repecursiunile ulterioare ce afecteaza mai ales pe copiii deveniti orfani, cu traume sufletesti ce nu se vor vindeca niciodata. Asadar finalul celor zece legi ale Vechiului Testament, dictate de Dumnezeu profetului Moise pe Muntele Sinai, dincolo de interdictiile dorintei de posesie a bunurilor si avutiilor aproapelui nostru, detaliate în articolul trecut, opreste imperativ pe toti barbatii:

“Sa nu doresti femeia aproapelui tau” (Iesire 20, 17)

Acest grav pacat, ce trece lesne de la gând la fapta, a adus atât de multa durere si suferinta în lume, încât se cuvine a starui asupra lui, în aceste vremuri tot mai decadente în care adulterul a ajuns a fi o stare de aberanta banalitate. Discernamântul nostru a ajuns sa fie tocit în anormalitatea valorilor rasturnate a ultimelor decenii ce au impus “dictatura proletariatului” si a impostorilor ce au prigonit sistematic pe purtatorii virtutilor demnitatii, cinstei si onoarei. Azi obrazul nu mai roseste, iar -rusinea- este un cuvânt uitat, acoperit de mastile arogante ale unor purtatori ilegali de titluri academice sau de demnitari, urmasi nedemni ai unor fosti “presedinti” sau “academicieni” precum Ceausestii. Dar nici înaintasii lor regali nu au stralucit printr-o înalta moralitate, ba dimpotriva, ca în cazul lui Carol al II-lea, regele Play Boy, cum l-au numit cu rasfat amicii lui din occident.

Placerea si durerea

Orbecairea în desfrâu, dupa consumarea secundelor de voluptate, se descompune în firave reverberatii ce dispar rapid facând loc consecintelor nefaste ce nu întârzie niciodata sa apara. Sa ne reamintim tragedia provocata de Irod, cel ispitit de sotia fratelui sau, adulter dezaprobat cu vehementa de Sfântul Ioan Botezatorul Domnului, al carui cuvânt aspru chema pe pacatosul rege la îndreptare. Refuzul acestuia, betia, slava desarta ce se vroia laudata de invitatii la ospatul regal, viclenia femeii ce a pus-o pe fiica ei sa danseze provocator în fata Irodului ametit de patimi si bautura, au fost treptele pe care au cazut ucigasii în tenebrele infernului de unde primeau gândurile pierzatoare ale desfrânarii. Dar barbatia ascetului Ioan, ce nu a tolerat pacatul ci i-a îndemnat pe sarmanii rataciti la îndreptare, chiar cu pretul capului sau, cerut de zmintita femeie prin gura fiicei sale. Jertfa Sfântului Ioan l-a urcat pe treptele fericirii dumnezeiesti, unde a primit de la Hristos cununa mucenicilor, ce l-a asezat pentru totdeauna în locul de mare cinste de lânga tronul Împaratului, alaturi de Sfânta Maica Sa, asa cum îl vedem în icoana Deisis din toate Bisericile Ortodoxe.

Adulterul, crima si pocainta

Acelasi pacat fusese comis cu secole mai înainte si de profetul David, când a fost atras de femeia aproapelui. Savârsind adulter cu Batseba, femeia osteanului Urie si apoi uneltind moartea acestuia în razboi, David si-a încarcat sufletul cu doua pacate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (2 Regi 11, 2-17) Dar dupa savârsirea pacatelor a fost zguduit interior de sentimentul covârsitor al vinovatiei faptelor lui. Din aceasta stare i s-a nascut fiul, Solomon, dar si vestitul Psalm 50 “al pocaintei”, lectia minunata a iesirii din starea pacatoasa, în aceea a indreptarii, prin regretul profund pentru o vina recunoscuta. Fericitul Augustin afirma ca nu David cel din pacat trebuie sa fie modelul crestinului, ci David cel ce se caieste de pacat. De cazut, poate cadea oricine; important este sa se ridice, sa se îndrepte si sa nu mai repete greseala niciodata. Iata, dar, cum pedagogia divina îngaduie caderea în pacat pentru ca sufletul sa afle amaraciunea, apasarea si întinaciunea greselii, din care se desprind apoi regretul, dorinta de curatire a fiintei si de revenire la starea de fireasca vietuire întru Hristos Dumnezeu. Astfel Psalmul 50 este manualul celor 20 de versete ale îndreptarii, transfigurarea oricarei întunecari pacatoase în lumina bunatatii dumnezeiesti.

Psalmul 50, ca rugaciune personala de cainta si de umilinta, este cel mai cunoscut, mai popular si cel mai practicat din cei 150 de psalmi, nu numai în manastiri, ci si în rândul credinciosilor obisnuiti. Cei mai multi l-au memorat si îl spun zilnic si oricând simt nevoia de ajutorul Domnului. Psalmul 50, ca un perfect instrument de pocainta si de îndreptare dupa savârsirea vreunei greseli, este recomandat celor dornici sa grabeasca pasul pe Calea Mântuirii, spre care ne cheama Dumnezeu. Începutul invoca milostivirea dumnezeiasca: “Miluieste-ma Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea îndurarilor Tale sterge faradelegea mea”. Continua apoi cu dorinta de curatire a petelor pacatoase din suflet: “Mai vârtos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste”. Dorinta de revenire la normalitatea interioara prin purificare este urmarea fireasca a constientizarii pacatului comis: “Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu înaintea mea este pururea.Tie unuia am gresit si raul înaintea Ta l-am facut”. Tensiunea si nelinistea sufleteasca a pacatului apasa constiinta omului care nu poate fi eliminata prin paleativele psihiatrice, alcoolice sau prin alte erori mai grave, ci doar prin marturisirea sincera si umila în fata Domnului si a Parintelui duhovnic, doctorul credinciosilor, învestit de Hristos în Biserica Lui, prin care lucreaza Însusi Mântuitorul vindecarea oricarui crestin care ajunge la masura necesara, afirmata de psalmist: “Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”.

Înarmati cu aceste cunostinte, urcusul existential pe Calea Raiului va fi mult usurat si plin de bucuria de nedescris a vietii în Hristos, ce va continua dincolo de trupul pieritor, în sufletul nemuritor.

Alexandru Mihail NITA